1. Ce reglementeaza noul cod civil

1.1. Obiectul şi conţinutul legii

Dispoziţiile Noului Cod Civil reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil. Noul Cod Civil este alcătuit dintrun ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale.

1.2. Domeniul de aplicare

Noul Cod civil reglementează totalitatea raporturilor de drept privat încorporând prevederile specifice ramurilor de drept privat, adică dreptului civil, dreptului familiei, dreptului comercial şi dreptului internaţional privat.

Abrogarea Codului familiei, a Codului comercial şi a Legii nr. 105/1992 privind raporturile de drept internaţional privat şi reglementarea raporturilor corespunzătoare în Noul Cod Civil nu au condus la dispariţia ramurilor dreptului familiei, dreptului comercial şi dreptului internaţional privat. Abrogarea acestora nu a fost determinată de dispariţia relaţiilor sociale specifice acestor ramuri de drept şi nici nu au fost înlăturate normele juridice care le reglementează, ci doar li s-a schimbat sediul materiei: au fost reunite în Codul civil.

1.3. Persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile legale

Codul civil reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil. Prin „persoane" se înţeleg persoanele fizice şi persoanele juridice. Specific dreptului privat este că persoanele, în raporturile dintre ele, atât fizice cât și juridice se situează pe o poziţie de egalitate juridică.
   - Persoana fizică reprezintă omul, privit individual, ca titular de drepturi şi obligaţii civile.
   - Persoana juridică reprezintă orice formă de organizare care, odată ce îndeplineşte condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi obligaţii civile. În NCC persoana juridică este definită ca fiind „Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general”, iar în art. 188 NCC - „Sunt persoane juridice entităţile prevăzute de lege, precum şi orice alte organizaţii legal înfiinţate care, deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile prevăzute la art. 187”.

În concepția Noului Cod Civil, singurele subiecte de drept civil sunt persoanele fizice și persoanele juridice. Alte subiecte de drept civil nu există, doar persoane fizice și persoane juridice. Toate subiectele de drept civil sunt persoane, iar toate persoanele sunt subiecte de drept civil.

Nu există limitări în privința capacității civile, în acest sens, nu au nicio influență asupra capacității civile rasa, culoarea, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenenţa politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum şi orice altă situaţie similară, cum ar fi nivelul de inteligență sau greutatea corporală.

Ca o noutate în actuala lege, Noul Cod civil înglobează reglementările specifice dreptului comercial. Noțiunea de comerciant dispare fiind înlocuită de noțiunea de profesionist. Astfel, conform art. 8 din Legea nr. 71/2011, noțiunea „profesionist” prevăzută in lege, include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege.

Totodată, expresiile „acte de comerț”, respectiv „fapte de comerț” vor fi înlocuite cu expresia „activități de producție, comerț sau prestări de servicii”.

Noul Cod Civil aduce o simplificare de aici înainte, aplicându-se raporturilor dintre neprofesionişti, raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre profesionişti şi neprofesionişti. Nu există însă o identitate între noţiunile de profesionist şi comerciant.

2. Despre bunuri si drepturile asupra lor

2.1. Bunurile şi produsele lor

Sunt bunuri: lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial.

• Bunurile sunt mobile sau imobile.
  

  Sunt considerate bunuri imobile: terenurile, izvoarele și cursurile de apă, plantațiile prinse în rădăcini, construcțiile și orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent, platformele și alte instalații de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum și tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent.

  Bunurile pe care legea nu le consideră imobile sunt bunuri mobile. Prin anticipație, în această categorie de bunuri mobile pot fi introduse: bogățiile de orice natură ale solului și subsolului, fructele neculese încă, plantațiile și construcțiile încorporate în sol.

• Bunurile sunt fungibile sau nefungibile.
  

  Sunt fungibile bunurile determinabile după număr, măsură sau greutate, astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei obligații.

• Bunurile sunt consumptibile sau neconsumptibile.
  

  Sunt consumptibile bunurile mobile a căror întrebuințare obișnuită implică înstrăinarea sau consumarea substanței. Un bun consumptibil prin natura sa poate deveni neconsumptibil dacă, prin act juridic, i se schimbă întrebuințarea.

• Bunurile sunt divizibile sau indivizibile.
  

  Bunurile care nu pot fi împărțite în natură fără a li se schimba destinația sunt bunuri indivizibile. Prin act juridic, un bun divizibil prin natura lui poate fi considerat indivizibil.

• Bunurile sunt principale și bunurile accesorii
  

  Bunul care a fost destinat, în mod stabil și exclusiv, întrebuințării economice a altui bun este accesoriu atât timp cât satisface această utilizare. Destinația comună poate să fie stabilită numai de proprietarul ambelor bunuri.

• Produsele bunurilor sunt fructele și productele.
  

  Fructele reprezintă acele produse care derivă din folosirea unui bun, fără a diminua substanța acestuia. Fructele sunt: naturale, industriale și civile. Fructele civile se numesc și venituri.

  - Fructele naturale sunt produsele directe și periodice ale unui bun, obținute fără intervenția omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine, producția și sporul animalelor.

  - Fructele industriale sunt produsele directe și periodice ale unui bun, obținute ca rezultat al intervenției omului, cum ar fi recoltele de orice fel.

  - Fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor și dividendele.

2.2. Diferenţa dintre proprietatea publică şi cea privată

• Proprietatea publică

  Bunurile statului și ale unităților administrativ-teritoriale care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz sau de interes public formează obiectul proprietății publice, însă numai dacă au fost legal dobândite de către acestea.
  Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile aplicabile dreptului de proprietate privată se aplică și dreptului de proprietate publică, însă numai în măsura în care sunt compatibile cu acesta din urmă.
  Pentru a întelege perfect care sunt bunurile ce fac parte din proprietatea publică trebuie să coroborăm prevederile Noului Cod Civil cu Legea nr. 213/1998 actualizată și, bineînțeles cu Constițutia României.
  Bunurile care „prin natura lor” sunt de uz sau de interes public și categoria bunurilor care au acest regim prin declarația legii sunt bunurile enumerate de art. 136 alin. (3) din Constituție, respectiv bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental

• Bunurile care alcătuiesc domeniul public al statului sunt:
  1. bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ;
  2. spaţiul aerian;
  3. apele de suprafaţă, cu albiile lor minore, malurile şi cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi cu potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime, căile navigabile interioare;
  4. pădurile şi terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, de producţie ori de administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier naţional şi nu sunt proprietate privată;
  5. terenurile care au aparţinut domeniului public al statului înainte de 6 martie 1945; terenurile obţinute prin lucrări de îndiguiri, de desecări şi de combatere a eroziunii solului; terenurile institutelor şi staţiunilor de cercetări ştiinţifice şi ale unităţilor de învăţământ agricol şi silvic, destinate cercetării şi producerii de seminţe şi de material săditor din categoriile biologice şi de animale de rasă;
  6. parcurile naţionale;
  7. rezervaţiile naturale şi monumentele naturii;
  8. patrimoniul natural al Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării;
  9. resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, împreună cu platoul continental;
  10. infrastructura căilor ferate, inclusiv tunelele şi lucrările de artă;
  11. tunelele şi casetele de metrou, precum şi instalaţiile aferente acestuia;
  12. drumurile naţionale - autostrăzi, drumuri expres, drumuri naţionale europene, principale, secundare;
  13. canalele navigabile, cuvetele canalului, construcţiile hidrotehnice aferente canalului, ecluzele, apărările şi consolidările de maluri şi de taluzuri, zonele de siguranţă de pe malurile canalului, drumurile de acces şi teritoriile pe care sunt realizate acestea;
  14. reţelele de transport al energiei electrice;
  15. spectre de frecvenţă şi reţelele de transport şi de distribuţie de telecomunicaţii;
  16. canalele magistrale şi reţelele de distribuţie pentru irigaţii, cu prizele aferente;
  17. conductele de transport al ţiţeiului, al produselor petroliere şi al gazelor naturale;
  18. lacurile de acumulare şi barajele acestora, în cazul în care activitatea de producere a energiei electrice este racordată la sistemul energetic naţional, sau cele cu tranşe pentru atenuarea undelor de viitură;
  19. digurile de apărare împotriva inundaţiilor;
  20. lucrările de regularizare a cursurilor de ape;
  21. cantoanele hidrotehnice, staţiile hidrologice, meteorologice şi de calitate a apelor;
  22. porturile maritime şi fluviale, civile şi militare - terenurile pe care sunt situate acestea, diguri, cheiuri, pereuri şi alte construcţii hidrotehnice pentru acostarea navelor şi pentru alte activităţi din navigaţia civilă, bazine, acvatorii şi şenale de acces, drumuri tehnologice în porturi, monumente istorice aflate în porturi, cheiuri şi pereuri situate pe malul căilor navigabile, în afara incintelor portuare destinate activităţilor de navigaţie;
  23. terenurile destinate exclusiv instrucţiei militare;
  24. pichetele de grăniceri şi fortificaţiile de apărare a ţării;
  25. pistele de decolare, aterizare, căile de rulare şi platformele pentru îmbarcaredebarcare situate pe acestea şi terenurile pe care sunt amplasate;
  26. statuile şi monumentele declarate de interes public naţional;
  27. ansamblurile şi siturile istorice şi arheologice;
  28. muzeele, colecţiile de artă declarate de interes public naţional;
  29. terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea: Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul, ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi instituţiile publice subordonate acestora; instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea; unităţi ale Ministerului Apărării Naţionale şi ale Ministerului de Interne, ale serviciilor publice de informaţii, precum şi cele ale Direcţiei generale a penitenciarelor; serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi prefecturile, cu excepţia celor dobândite din venituri proprii extrabugetare, care constituie proprietatea privată a acestora.

• Bunurile domeniul public judeţean sunt:
  1. drumurile judeţene;
  2. terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul judeţean şi aparatul propriu al acestuia, precum şi instituţiile publice de interes judeţean, cum sunt: biblioteci, muzee, spitale judeţene şi alte asemenea bunuri, dacă nu au fost declarate de uz sau interes public naţional sau local;
  3. reţelele de alimentare cu apă realizate în sistem zonal sau microzonal, precum şi staţiile de tratare cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente acestora.

• Bunurile domeniului public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor sunt:
  1. drumurile comunale, vicinale şi străzile;
  2. pieţele publice, comerciale, târgurile, oboarele şi parcurile publice, precum şi zonele de agrement;
  3. acurile şi plajele care nu sunt declarate de interes public naţional sau judeţean;
  4. reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, gaze, staţiile de tratare şi epurare a apelor uzate, cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente;
  5. terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul local şi primăria, precum şi instituţiile publice de interes local, cum sunt: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile şi altele asemenea;
  6. locuinţele sociale;
  7. statuile şi monumentele, dacă nu au fost declarate de interes public naţional;
  8. bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ, dacă nu au fost declarate de interes public naţional;
  9. terenurile cu destinaţie forestieră, dacă nu fac parte din domeniul privat al statului şi dacă nu sunt proprietatea persoanelor fizice ori a persoanelor juridice de drept privat;
  10. cimitirele orăşeneşti şi comunale.

• Proprietatea privată

  Sunt obiect al proprietății private toate bunurile de uz sau de interes privat aparținând persoanelor fizice, persoanelor juridice de drept privat sau de drept public, inclusiv bunurile care alcătuiesc domeniul privat al statului și al unităților administrativteritoriale.

  Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege.

  Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condițiile legii, prin convenție, moștenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună- credință în cazul bunurilor mobile și al fructelor, prin ocupațiune, tradițiune, precum și prin hotărâre judecătorească.

2.3. Diferenţa dintre proprietatea publică şi cea privată

Autorii Noului Cod Civil nu au considerat necesară definirea noțiunilor de "mobil" și "imobil", astfel încât vom apela în continuare la noțiunile din doctrină.

"Bunurile imobile sunt acele bunuri care au o așezare fixă și stabilă, cum sunt: pământul, clădirile și în general tot ce este legat de sol; pământul este prin excelență bun imobil, el este în realitate singurul bun imobil prin natura sa. Bunurile mobile sunt bunurile care nu au o așezare fixă și stabilă, fiind susceptibile de deplasare dintr-un loc în altul, fie prin ele însele, fie cu concursul unei forțe străine, cum sunt: animalele, lucrurile separate de sol, bunurile incorporale etc."

Persoanele fizice sau juridice au diferite raporturi în ceea ce privesc bunurile, relații juridice determinate de drepturile efective pe care oamenii le au asupra bunurilor mobile sau imobile. Vom expune în continuare principalele drepturi care definesc legătura dintre persoane și bunuri.

2.4. Dreptul de proprietate. Coproprietarii

• Dreptul de proprietate

  În acest subcapitol de poate discuta de două drepturi de proprietate, anume dreptul de proprietate publică și dreptul de proprietate privată.

  Dreptul de proprietate privată poate fi definit ca fiind „acel drept subiectiv ce aparține persoanelor fizice, persoanelor juridice, statului sau unităților administrativteritoriale asupra oricărui bun, cu excepția celor aflate exclusiv în proprietate publică, bunuri asupra cărora titularul exercită posesia, folosința și dispoziția, în putere proprie și în interes propriu, însă în limitele determinate de lege”

  Dreptul de proprietate publică
  Proprietatea publică este dreptul de proprietate ce aparține statului sau unei unități administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiția să fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege.

• Dreptul de proprietate

  Drept de proprietate pe care îl au două sau mai multe persoane, simultan și concurent, a căror proprietate este divizată între ele in cote-parți, fără ca bunul respectiv să fie fracționat în materialitatea sa.

  Ceea ce este fracționat este numai dreptul de proprietate cu privire la bun; fiecare coproprietar are determinată o cotă-parte ideală, abstractă, matematică din dreptul de proprietate, care se exprimă sub forma de fracție nominală, fracție zecimală sau în procente.

  Dreptul de proprietate pe cote parți este de două feluri:
  - dreptul de proprietate pe cote-parți obișnuită sau temporară, putând rezulta dintr-o moștenire, atunci când la succesiune vin doi sau mai mulți moștenitori și,
  - dreptul de proprietate pe cote parți forțată și perpetuă, aceasta având ca obiect un bun sau anumite bunuri care, prin natura lor, pot și sunt folosite în mod permanent de doi sau mai mulți proprietari, neputând fi imparțite.

  Principala diferență dintre ele constă în faptul că primul fel de coproprietate poate înceta prin împarțeală sau partaj. Fiecare coproprietar este titularul exclusiv al unei cotepărți din dreptul de proprietate și poate dispune în mod liber de aceasta în lipsă de stipulație contrară.

  Fiecare coproprietar are dreptul de a folosi bunul comun în măsura în care nu schimbă destinația și nu aduce atingere drepturilor celorlalți coproprietari. Cel care, împotriva voinței celorlalți proprietari, exercită în mod exclusiv folosința bunului comun poate fi obligat la despăgubiri.

2.5. Dreptul de a folosi bunurile

Prin dreptul de a folosi un bun se înțelege acel atribut al dreptului de proprietate, în temeiul căruia proprietarul are puterea de a utiliza bunul în propriul său interes, dobândind în proprietate fructele si veniturile pe care le poate obține din acesta.

• Dreptul de folosinţă cu titlu gratuit trebuie înţeles în cadrul întregului sistem de drepturi, constituindu-se următoarele drepturi reale:
  1. dreptul de administrare, ai cărui titulari sunt regiile autonome sau, după caz, autorităţile administraţiei publice centrale şi alte instituţii publice de interes naţional, judeţean ori local;
  2. dreptul de concesiune, putând avea drept titular orice persoană fizică sau juridică (atât de drept public cât şi de drept privat) şi
  3. dreptul de folosinţă cu titlu gratuit, având drept titulari instituţiile de utilitate publică.
• Dreptul de folosință asupra bunurilor proprietate publică se acordă, cu titlu gratuit, pe termen limitat, în favoarea instituțiilor de utilitate publică.

  În cazul exercitarii în comun a dreptului de folosinţă putem discuta de situația în care fiecare coproprietar poate folosi, în condiţiile acordului de asociere, atât spaţiul care constituie bunul principal, cât şi părţile comune, fără a aduce atingere drepturilor celorlalţi proprietari şi fără a schimba destinaţia clădirii. Prin acord de asociere se pot înțelege acordurile prin care coproprietarii sunt asociați în asociații de locatari sau asociații de proprietari.

  Modul de folosire a bunului comun se stabileşte prin acordul coproprietarilor, iar în caz de neînţelegere, prin hotărâre judecătorească.

• Când discutam de bunurile coproprietații forțate acestea ar putea fi:
  - bunurile comune necesare sau utile pentru folosirea a două imobile vecine, situate pe linia de hotar între acestea, cum ar fi: potecile, fântânile, drumurile şi izvoarele;
  - bunurile comune afectate utilizării a două sau a mai multor fonduri, cum ar fi: o centrală termică sau alte instalaţii care deservesc două sau mai multe clădiri, un drum comun într-un cartier de locuinţe sau alte asemenea bunuri;
• Sunt considerate părți comune:
  - terenul pe care se află clădirea, compus atât din suprafața construită, cât și din cea neconstruită necesară, potrivit naturii sau destinației construcției, pentru a asigura exploatarea normală a acesteia; pentru eventuala suprafață excedentară proprietarii sunt titularii unei coproprietăți obișnuite;
  - fundația, curtea interioară, structura, structura de rezistență, pereții perimetrali și despărțitori dintre proprietăți și/sau spațiile comune, acoperișul, terasele, scările și casa scărilor, holurile, pivnițele și subsolurile necompartimentate, rezervoarele de apă, centralele termice proprii și ascensoarele;
  - instalațiile de apă și canalizare, electrice, de telecomunicații, de încălzire și de gaze de la branșament/racord până la punctul de distribuție către părțile aflate în proprietate exclusivă, canalele pluviale, paratrăsnetele, antenele colective, precum și alte asemenea părți.

2.6. Dreptul de a locui

Titularul unui drept de abitație poate fi numai o persoană fizică, iar dreptul de a locui sau dreptul de abitație este reprezentat de titularul dreptului de abitație care are dreptul de a locui în locuința nudului proprietar împreună cu soțul și copiii săi, chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copii la data la care s-a constituit abitația, precum și cu părinții ori alte persoane aflate în întreținere.

În cadrul dreptului de abitație (de a locui) se întâlnesc două noțiuni, aceea de nudă proprietate și cea de nud proprietar.

În cazul primei noțiuni, nuda proprietate este reprezentată de dreptul de proprietate asupra unui bun în privinţa căruia a fost constituit, în folosul altei persoane, un drept de uzufruct, uz sau abitaţie, golindu-i-se astfel conţinutul, de atributele posesiei şi folosinţei.

Nudul proprietar este reprezentat de titularul unui drept de proprietate asupra unui lucru în privinţa căruia a fost constituit, în folosul altei persoane, un drept de uzufruct, de uz sau de abitaţie.

3. Mostenirile si drepturile mostenitorilor

3.1. Ce poate fi moştenit, limitele moştenirii

Moştenirea reprezintă transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în fiinţă.

Cel care lasă moştenirea, denumit şi „autorul moştenirii” și poate fi numai persoană fizică, regulile transmisiunii succesorale nefiind aplicabile încetării persoanelor juridice.

Cel chemat la moştenire în temeiul legii sau al voinţei defunctului, “moștenitorul” este persoana care este chemată la moștenire în temeiul legii. Au calitatea de moștenitor legal: rudele apropiate ale defunctului, împărțite în clase de moțtenitori; soțul supraviețuitor.

În cazurile în care nu există moștenitori legali sau testamentari ori nici unul din moștenitori nu au acceptat succesiunea, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului.

Moștenirea (succesiunea) reprezintă transmiterea bunurilor unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în viață și se împarte în 2 mari categorii: moștenirea legală și moștenirea testamentară. Totalitatea bunurilor care se vor transmite prin moștenire reprezintă masa succesorală iar succesiunea se deschide de drept în momentul decesului persoanei.

Astfel, pentru a putea moșteni, o persoană trebuie să existe în momentul deschiderii succesiunii (adică inclusiv copilul aflat în pântecul mamei poate moșteni) și să nu fie nedemnă. Nedemnitatea este de 2 feluri – legală, cea prevăzută expres de lege și judiciară, cea care poate fi pronunțată de un judecător.

3.2. Persoanele nedemne de a moșteni

Potrivit art. 958 Cod civil, este nedemnă de drept:
a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel care lasă moştenirea;
b) persoana condamnată penal pentru săvârşirea, înainte de deschiderea moştenirii, a unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data săvârşirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a făptuitorului.

Iar potrivit art. 959 Cod civil:
(1) Poate fi declarată nedemnă de a moşteni:
- persoana condamnată penal pentru săvârşirea, cu intenţie, împotriva celui care lasă moştenirea a unor fapte grave de violenţă, fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut ca urmare moartea victimei;
- persoana care, cu rea-credinţă, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul defunctului;
- persoana care, prin dol sau violenţă, l-a împiedicat pe cel care lasă moştenirea să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul.
(2) Sub sancţiunea decăderii, orice succesibil poate cere instanţei judecătoreşti să declare nedemnitatea în termen de un an de la data deschiderii moştenirii. Introducerea acţiunii constituie un act de acceptare tacită a moştenirii de către succesibilul reclamant.
(3) Dacă hotărârea de condamnare pentru faptele prevăzute la alin. (1) lit. a) se pronunţă ulterior datei deschiderii moştenirii, termenul de un an se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
(4) Atunci când condamnarea pentru faptele menţionate la alin. (1) lit. a) este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale, nedemnitatea se poate declara dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă. În acest caz, termenul de un an curge de la apariţia cauzei de împiedicare a condamnării, dacă aceasta a intervenit după deschiderea moştenirii.
(5) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c), termenul de un an curge de la data când succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, dacă această dată este ulterioară deschiderii moştenirii.
(6) Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii poate introduce acţiunea prevăzută la alin. (2), în cazul în care, cu excepţia autorului uneia dintre faptele prevăzute la alin. (1), nu mai există alţi succesibili. Dispoziţiile alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător.
Prin urmare, dacă nu vă aflați într-una din situațiile de mai sus, puteți moșteni legal.

3.3. Moștenitorii legali

Moșenitorii legali ai unei persoane decedate sunt următorii:
- soțul supraviețuitor (concubinii nu au drept de moștenire legală);
- descendenţii (copiii și copiii acestora, indiferent de gradul de rudenie);
- ascendenţii privilegiaţi (părinții) şi colateralii privilegiaţi (frații și surorile, copiii acestora și nepoții de frate/soră);
- ascendenţii ordinari (bunicii, străbunicii etc.);
- colateralii ordinari (unchi, mătuși ai defunctului, veri primari și frații și surorile bunicilor defunctului).

Soțul supraviețuitor îl moștenește pe soțul decedat dacă la data decesului nu există o hotărâre definitivă de divorț, cotele acestuia fiind următoarele:
- un sfert din moştenire, dacă vine în concurs cu descendenţii defunctului (copiii);
- o treime din moştenire, dacă vine în concurs atât cu ascendenţi privilegiaţi (unul sau ambii părinți), cât şi cu colaterali privilegiaţi ai defunctului (frați, surori sau copiii lor);
- o jumătate din moştenire, dacă vine în concurs fie numai cu ascendenţi privilegiaţi, fie numai cu colaterali privilegiaţi ai defunctului;
- trei sferturi din moştenire, dacă vine în concurs fie cu ascendenţi ordinari (bunici), fie cu colaterali ordinari ai defunctului.

Dacă nu există un soț supraviețuitor, celelalte clase de moștenitori vin la succesiune în ordinea de mai sus, excluzând clasa de dedesubt, de exemplu: descendenții (copiii) exclud toate celelalte categorii (ascendenții privilegiați, colateralii etc.) și împart între ei moștenirea. Practic, un văr primar al unei persoane decedate va moșteni doar dacă nu vin la succesiune copiii, părinții, frații, surorile și bunicii defunctului, șansele de moștenire ale acestei clase fiind foarte reduse. Între moștenitori din aceeași clasă, moștenirea se împarte în mod egal.

Important – chiar dacă persoana decedată a donat întreaga avere prin testament sau a dezmoștenit anumite persoane, există o categorie de moștenitori numită moștenitori rezervatari, care sunt protejați de lege și vor moșteni chiar împotriva voinței persoanei decedate. Aceștia sunt: soțul supraviețuitor, copiii și părinții defunctului. Cotele în care aceștia vor moșteni sunt 50% din cât ar fi trebuit să moștenească în mod normal dacă defunctul nu ar fi donat averea, de exemplu: dacă într-o atare situație soțul supraviețuitor vine în concurs cu descendenții (copiii), soțul va avea dreptul la 12,5% din masa succesorală iar copiii la 37,5%.

Moștenirea se cuvine, în ordinea și după regulile stabilite în prezentul titlu, soțului supraviețuitor și rudelor defunctului, și anume descendenților, ascendenților și colateralilor acestuia, după caz.

În lipsa moștenitorilor legali sau testamentari, patrimoniul defunctului se transmite comunei, orașului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii.
O modificare în Noul Cod Civil față de cel anterior o reprezintă aspectul privind transmisiunea succesiunilor vacante, în sensul că, potrivit noii reglementări, de regulă, acestea se transmit comunei, orașului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii, iar nu statului, cum era reglementat anterior.

Sunt excluse de la succesiune persoanele considerate de lege nedemne de a accede, și anume:
- cel condamnat, în calitate de autor, coautor, complice sau instigator, printr-o hotărâre ramasă definitivî, pentru omor sau tentativă de omor asupra celui ce lasă moștenirea;
- cel care a facut împotriva celui ce lasă moștenirea un denunț, o plângere sau o mărturie, de natură să atragă pedeapsa cu moartea, dovedite calomnioase printr-o hotărâre ramasă definitivă;
- moștenitorul major care, avănd cunoștință de omorul defunctului, nu a denunțat aceasta justiției, nedemnitatea nu operează însă cu privire la ascendenții si descendenții omorâtorului, afinii săi de același grad, soțul sau soția sa, frații, surorile, unchii, mătușile, nepoții sau nepoatele sale.

Moștenitorul poate accepta moştenirea sau poate renunţa la ea, într-un anumit termen, denumit de legiuitor termen de opţiune succesorală, acesta fiind de un an de la deschiderea moştenirii.

3.4. Descendenții

Prin descendenți înțelegem copiii defunctului și urmașii lor în linie dreaptă, fără limită a gradului de rudenie; deși, spre deosebire de reglementarea din Codul civil anterior, nu se mai menționează expres, în cazul acestora nu se face deosebire în funcție de sex, dacă sunt din aceeași căsătorie sau din căsătorii diferite și dacă sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei.

Descendenții defunctului pot fi și din adopție, iar adoptatul are față de adoptator drepturile de orice natură pe care le are o persoană față de părinții săi firești.

Primele rude chemate de lege la moștenire sunt descendenții. În această categorie intră copiii defunctului și urmașii acestora la infinit, indiferent dacă sunt născuți din căsătorie sau din afara căsătoriei, prin asimilarea copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie. Altfel spus, copilul din afara căsătoriei care și-a stabilit filiația are aceeași situație legală ca și copilul din căsătorie, atât față de părinte, cât și față de rudele acestuia.

3.5. Ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați

- Ascendenții privilegiați sunt tatăl și mama defunctului.
- Colateralii privilegiați sunt frații și surorile defunctului, precum și descendenții acestora, până la al patrulea grad inclusiv cu defunctul.

3.6. Ascendenții ordinari si colateralii ordinari

- Ascendenții ordinari sunt rudele în linie dreaptă ascendentă ale defunctului, cu excepția părinților acestuia. Ascendenții ordinari vin la moștenire dacă descendenții, ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați nu îndeplinesc condițiile necesare pentru a moșteni. Ascendenții ordinari vin la moștenire în ordinea gradelor de rudenie cu defunctul.
- Colateralii ordinari sunt rudele colaterale ale defunctului până la gradul al patrulea inclusiv, cu excepția colateralilor privilegiați. Colateralii ordinari vin la moștenire dacă descendenții, ascendenții privilegiați, colateralii privilegiați și ascendenții ordinari nu îndeplinesc condițiile necesare pentru a moșteni. Colateralii ordinari vin la moștenire în ordinea gradelor de rudenie cu defunctul.

3.7. Certificatul de moştenitor

Certificatul de moștenitor se eliberează de către notarul public în cadrul procedurii succesorale notariale necontencioase şi cuprinde constatările referitoare la masa succesorală, numărul şi calitatea moştenitorilor şi cotele ce le revin din patrimoniul defunctului, respectiv bunurile atribuite, dacă moştenitorii şi-au împărţit bunurile prin bună învoială în acest cadru.

Eliberarea certificatului de moştenitor se face de notarul public de la locul deschiderii succesiunii, la cererea oricărui moştenitor legal sau testamentar. În principiu, notarul public competent eliberează certificatul de moştenitor după trecerea termenului de opţiune succesorală de 1 an de la data deschiderii succesiunii.

3.8. Donația

Aşa cum este menţionat în Codul Civil, donaţia este un contract prin care o persoană, donator, transmite în mod gratuit dreptul de proprietate asupra unui bun către o altă persoană numită donatar. Actul de donaţie este unul unilateral, gratuit, deoarece donatorul nu urmăreşte un avantaj în urma donării bunurilor.

Se pot acorda donaţii atât către persoane fizice cat si către persoane juridice fără scop lucrativ.

Conform menţiunilor din legislaţia aplicabilă, donaţiile se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute, însă există şi excepţii. Pentru donaţiile indirecte, cele deghizate şi darurile manuale nu este necesară încheierea unui contract de donaţie la notar.

Darurile manuale pot fi bunuri mobile corporale cu o valoare mai mică de 25.000 lei. Acestea se concretizează printr-un acord de voinţă al părţilor implicate, însoţit de transmiterea bunurilor.

Donaţia indirectă poate lua forma unei renunţări la un drept, spre exemplu iertări de datorii, iar cele deghizate sunt ascunse sub forma unui alt tip de act juridic, de exemplu sub un contract cu titlu oneros dar care are la bază intenţia de a gratifica.

Există facilităţi fiscale în acordarea de donaţii?
Acordarea de donaţii, indiferent care ar fi scopul acestora, nu este încurajată prin facilităţi fiscale, cheltuielile cu donaţiile efectuate de donator nu sunt deductibile la calculul impozitului pe profit, contribuabilii nu pot beneficia nici de reducerea impozitului pe profit sau a impozitului pe veniturile microîntreprinderilor cu valoarea donaţiilor acordate.

3.9. Testamentul

Testamentul este actul juridic unilateral, personal şi solemn, esenţialmente revocabil în timpul vieţii testatorului, prin care o persoană dispune de averea sa în tot sau în parte pentru timpul când va înceta din viaţă. Găsiti mai multe informații despre particularitățile juridice ale testamentului, aici: testament definitie.

• Acte necesare la biroul notarial pentru întocmirea unui testament:
  - actul de identitate al persoanei care lasă testamentul (testator)
  - actele de identitate ale celor doi martori care îl vor asista pe testator la notariat;
  - datele de identificare ale persoanei în favoarea căreia testatorul lasă testamentul (legatar);
  - dacă există, actul de proprietate asupra bunurilor pe care testatorul le va lăsa prin testament
• Cuprinsul testamentului

  Testamentul poate cuprinde una sau mai multe dispoziţii de ultimă voinţă, care, fiecare în parte, constituie un act juridic independent de celelalte. Obiectul principal al testamentului îl constituie legatele, care sunt acte juridice referitoare la bunurile care alcătuiesc patrimoniul succesoral (legate universale sau cu titlu universal) sau la bunurile ce fac parte din acel patrimoniu (legate cu titlu particular). Citiți mai multe: cuprinsul testamentului.

  Condiţii generale de formă pentru validitatea testamentului.

  Reglementând o varietate relativ mare de forme testamentare legea consacră două condiţii de formă, care sunt generale, comune tuturor testamentelor: obligativitatea formei scrise şi a actului separat.

• Forma scrisă a testamentului

  Indiferent de forma testamentului şi chiar dacă testatorul s-ar găsi în împrejurări excepţionale, în toate cazurile testamentul trebuie realizat in forma scrisa. Forma scrisă este condiţie de valabilitate a testamentului, a carei nerespectare atrage sanctiunea nulitatii absolute.

  Testamentul oral sau verbal nu este valabil in dreptul nostru, indiferent de numărul martorilor care îl pot confirma.

Întregul conţinut al testamentului trebuie să îmbrace formă testamentară, valabil întocmită, nefiind permis actul per relationem. Numai pentru descoperirea adevăratului înţeles al unei dispoziţii cuprinse în testamentul valabil încheiat se pot folosi dovezi extrinseci, iar nu pentru a constata dispoziţii necuprinse în testament.

În cazul în care cel interesat nu poate prezenta instanței judecătorești testamentul întocmit în forma legală deoarece a fost distrus pierdut sau dosit fără știința testatorului, este admisă folosirea oricărui mijloc de probă pentru dovedirea cuprinsului înscrisului ce nu poate fi prezentat. Astfel, trebuie probat:
- că testamentul a existat, fiind legal întocmit. Dacă imposibilitatea prezentării se datorează pârâtului se prezumă relativ existenţa testamentului;
- dosirea, dispariţia sau distrugerea testamentului. Totusi, în situația în care testatorul a cunoscut una dintre aceste fapte, ne aflăm în cazul unei revocări tacite a legatelor cuprinse în înscris, întruct el putea să refacă testamentul, făcând astfel dovada stăruinței sale în intenția de a gratifica prin testament.
- conţinutul pretins al testamentului.

4. Despre familie si casatorie

4.1. Logodna

Logodna este o instituţie nouă în peisajului dreptului românesc al familiei, modificarea priveşte doar îndreptarea unei necorelări din textul iniţial al reglementării, în sensul că, în cadrul diferenţelor dintre condiţiile de fond care vor trebui respectate la încheierea logodnei şi aceea a căsătoriei, este vorba despre avizul instanţei de tutelă (necesar la încheierea căsătoriei minorului care a împlinit vârsta de 16 ani), iar nu al organului administrativ.

4.2. Căsătoria

Există câteva modificări față de Vechiul Cod Civil, în sensul că, în cazul adopţiei, dispoziţiile referitoare la interzicerea căsătoriei între rude sunt aplicabile atât între cei care au devenit rude prin adopţie, cât şi între cei a căror rudenie firească a încetat prin efectul adopţiei. În forma iniţială a reglementării era prevăzută aplicarea acestei interdicţii doar cu privire la rudenia din adopţie. Este o modificare foarte utilă, având în vedere raţiunile în primul rând de ordin biologic care stau la baza interdicţiei căsătoriei între rude, întrucât, din acest punct de vedere, rudenia firească, deşi a încetat să existe din punct de vedere al stării civile în urma adoptării unui copil, ar putea avea aceleaşi consecinţe nefaste asupra copiilor născuţi din căsătorie ca şi rudenia firească în cazul persoanelor care nu au fost adoptate. Este, de fapt, o generalizare a interzicerii căsătoriei între rude până la al patrulea grad inclusiv, indiferent dacă rudenia mai este sau nu recunoscută în cadrul statutului juridic civil al persoanei.

O altă modificare a textului iniţial al Noului Cod Civil se referă la dreptul de dispoziţie al soţilor privind locuinţa familiei. În acest sens, alin. (1) al art. 322 N.C.civ. sa modificat în sensul adăugării unei dispoziţii care prevede că niciunul dintre soţi nu poate încheia acte prin care ar fi afectată folosinţa locuinţei familiei.

O modificare importantă a dispoziţiilor noului Cod civil priveşte reglementarea clauzei de preciput. În esenţă, clauza de preciput este o convenţie a soţilor, care conferă unuia dintre ei, şi anume soţului supravieţuitor, posibilitatea de a prelua unul sau mai multe bunuri comune, cu titlu gratuit, înaintea partajului. Aceasta generează un drept la preciput, care se naşte, în beneficiul soţului supravieţuitor, în momentul decesului celuilalt soţ.

O altă modificare privind publicitatea regimului matrimonial se referă la Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale, despre care nu se mai păstrează menţiunea „ţinut în format electronic”.

Modificări importante sunt aduse cu privire la aportul de bunuri comune ale soţilor la societăţi, asociaţii şi fundaţii şi regimul acestora. Posibilitatea soţilor de a constitui ca aport în cadrul unor societăţi, asociaţii sau fundaţii bunuri comune se păstrează, modificările in NCC intervenind cu privire la modul de exercitare a drepturilor soţilor cu privire la acestea. Astfel, pentru exercitarea drepturilor ce le revin ca asociaţi, soţii nu vor mai avea obligaţia de a-şi desemna un reprezentant comun, astfel cum se prevedea în forma iniţială.

Modificarea priveşte şi calitatea de asociat, pe care o va dobândi soţul care a aportat bunul comun, însă ea poate fi recunoscută şi celuilalt soţ, dacă îşi exprimă voinţa în acest sens. În această ultimă situaţie, fiecare dintre soţi va avea calitatea de asociat pentru jumătate din valoarea bunului, dacă, prin convenţie, soţii nu vor stipula alte cotepărţi.

4.3. Divorțul

NCC prevede şi o serie de modificări ale textului cu privire la divorț, prin care simplifică procedura chiar dincolo de ceea ce s-a realizat prin modificările adoptate prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor.

Astfel, potrivit noii reglementări, divorţul prin acordul soţilor va putea fi pronunţat de instanţele judecătoreşti indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie. Divorţul prin acordul soţilor va putea fi constatat de ofiţerul de stare civilă ori de notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor, dacă aceştia nu au copii minori născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei, sau adoptaţi.

4.4. Tutela

Dispoziţia potrivit căreia: „autorităţile şi instituţiile cu atribuţii în domeniul protecţiei drepturilor copilului, respectiv a persoanei fizice continuă să exercite atribuţiile prevăzute de reglementările în vigoare la data intrării în vigoare a Codului civil, cu excepţia celor date în competenţa instanţei de tutelă” se referă la organismele privind protecţia copilului sau alte autorităţi şi instituţii extrajudiciare, având în vedere plenitudinea competenţei instanţei de tutelă în privinţa prevederilor privind protecţia drepturilor copilului pe cale judiciară cuprinse atât în noul Cod civil, cât şi în legile speciale.

4.5. Drepturile și îndatoririle părintești

Părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însușirilor și nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia.

Părinții au îndatorirea de a crește copilul în condiții care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială în mod armonios.
În acest scop, părinții sunt obligați:
a) să coopereze cu copilul și să îi respecte viața intimă, privată și demnitatea;
b) să prezinte și să permită informarea și lămurirea copilului despre toate actele și faptele care l-ar putea afecta și să ia în considerare opinia acestuia;
c) să ia toate măsurile necesare pentru protejarea și realizarea drepturilor copilului;
d) să coopereze cu persoanele fizice și persoanele juridice cu atribuții în domeniul îngrijirii, educării și formării profesionale a copilului.

Măsurile disciplinare nu pot fi luate de părinți decât cu respectarea demnității copilului. Sunt interzise luarea unor măsuri, precum și aplicarea unor pedepse fizice, de natură a afecta dezvoltarea fizică, psihică sau starea emoțională a copilului.

Părintele minor care a împlinit vârsta de 14 ani are numai drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana copilului.

Drepturile și îndatoririle cu privire la bunurile copilului revin tutorelui sau, după caz, altei persoane, în condițiile legii.

Părinții îndrumă copilul, potrivit propriilor convingeri, în alegerea unei religii, în condițiile legii, ținând seama de opinia, vârsta și de gradul de maturitate ale acestuia, fără a-l putea obliga să adere la o anumită religie sau la un anumit cult religios.

Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani are dreptul să își aleagă liber confesiunea religioasă.

Părinții aleg prenumele și, când este cazul, numele de familie al copilului, în condițiile legii.

Părinții sau reprezentanții legali ai copilului pot, numai în baza unor motive temeinice, să împiedice corespondența și legăturile personale ale copilului în vârstă de până la 14 ani. Neînțelegerile se soluționează de către instanța de tutelă.

Părinții pot cere oricând instanței de tutelă înapoierea copilului de la orice persoană care îl ține fără drept.

Copilul minor locuiește la părinții săi.
Dacă părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor stabili, de comun acord, locuința copilului.

În caz de neînțelegere între părinți, instanța de tutelă hotărăște, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială și ascultându-i pe părinți și pe copil, dacă a împlinit vârsta de 10 ani.

Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere părinților să își schimbe felul învățăturii sau al pregătirii profesionale ori locuința necesară desăvârșirii învățăturii ori pregătirii sale profesionale.

Tatăl și mama sunt obligați, în solidar, să dea întreținere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea sa profesională.

Dacă minorul are un venit propriu care nu este îndestulător, părinții au obligația de a-i asigura condițiile necesare pentru creșterea, educarea și pregătirea sa profesională.
Părinții sunt obligați să îl întrețină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăși vârsta de 26 de ani.
Părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moștenire și la întreținere.
După împlinirea vârstei de 14 ani minorul își exercită drepturile și își execută obligațiile singur, în condițiile legii, însă numai cu încuviințarea părinților și, după caz, a instanței de tutelă.

5. Cele mai uzuale contracte incheiate de persoanele din grupurile vulnerabile

Contractul este „legea părţilor”, pastrându-se metaforele consacrate în această materie: „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”, iar „conţinutul” legii părţilor se completează ”Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui”.

În acest capitol putem enumera căteva dintre contractele cele mai uzitate de către persoanele din grupurile vulnerabile, acestea fiind întalnite de cele mai multe ori în rândul acestei categorii de oameni.

5.1. Contractul de împrumut

Împrumutul este de două feluri: împrumutul de folosință, numit și comodat, și împrumutul de consumație.

Imprumutul de folosință este contractul cu titlu gratuit prin care o parte, numită comodant, remite un bun mobil sau imobil celeilalte părți, numite comodatar, pentru a se folosi de acest bun, cu obligația de a-l restitui după un anumit timp.
Împrumutul de folosinţă este un contract real, deoarece presupune manifestarea de voinţă a părţilor contractante, dar şi predarea efectivă a bunului mobil sau imobil, ce formează obiectul contractului. Momentul încheierii contractului de împrumut îl constituie deci predarea efectivă a bunului, şi nu cel al încheierii contractului în formă autentică.
Împrumutul de folosinţă se distinge de contractul de depozit prin aceea că bunul este remis în interesul împrumutatului, care se foloseşte de bun, pe când depozitarul are doar paza bunului dat în depozit.

Împrumutul de consumaţie este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate.
Această specie a contractului de împrumut, reprezintă contractul prin care o persoană, numită împrumutător, transmite unei alte persoane, numite împrumutat, o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, cu obligaţia, ce cade în sarcina împrumutatului, de a le restitui după o anumită perioadă de timp, în aceeaşi cantitate, calitate şi de aceeaşi natură.
Cu privire la forma contractului de împrumut de consumaţie, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1178 NCC, care statuează că simplul acord de voinţă al părţilor este necesar pentru încheierea valabilă, dacă legea nu impune o anumită formalitate. Înscrisul constatator poate îmbrăca forma unui act autentic sau a unui act sub semnătură privată.
El este un contract cu titlu gratuit, dacă împrumutătorul nu condiţionează acordarea împrumutului de realizarea unei contraprestaţii, astfel că în acest ultim caz contractul dobândeşte un caracter oneros, fiind vorba de împrumutul cu dobândă. Putem spune astfel că împrumutul de consumaţie este gratuit numai prin natura sa (spre deosebire de comodat, care este esenţialmente gratuit).

5.2. Contractul de vânzare

Vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească.

Pot cumpăra sau vinde toți cei cărora nu le este interzis prin lege.

În ceea ce priveste vânzarea unui bun viitor, NCC reglementează această situație, în sensul că, dacă obiectul vânzării îl constituie un bun viitor, cumpărătorul dobândește proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat. În privința construcțiilor, sunt aplicabile dispozițiile corespunzătoare în materie de carte funciară. Bunul este considerat realizat la data la care devine apt de a fi folosit potrivit destinației în vederea căreia a fost încheiat contractul.

Privitor la vânzarea bunului pierit în întregime sau în parte, NCC face referire la faptul că, dacă în momentul vânzării unui bun individual determinat acesta pierise în întregime, contractul nu produce niciun efect. Dacă bunul pierise numai în parte, cumpărătorul care nu cunoștea acest fapt în momentul vânzării poate cere fie anularea vânzării, fie reducerea corespunzătoare a prețului.

Cu privire la pret.
Prețul constă într-o sumă de bani.
Acesta trebuie să fie serios și determinat sau cel puțin determinabil.
Prețul poate fi determinat și de către una sau mai multe persoane desemnate potrivit acordului părților.
Dacă prețul nu a fost determinat în termen de un an de la încheierea contractului, vânzarea este nulă, afară de cazul în care părțile au convenit un alt mod de determinare a prețului.
Când prețul se determină în funcție de greutatea lucrului vândut, la stabilirea cuantumului său nu se ține seama de greutatea ambalajului.
Prețul vânzării este suficient determinat dacă poate fi stabilit potrivit împrejurărilor. Când contractul are ca obiect bunuri pe care vânzătorul le vinde în mod obișnuit, se prezumă că părțile au avut în vedere prețul practicat în mod obișnuit de vânzător.

Obligațiile principale ale vânzătorului.
Vânzătorul are următoarele obligații principale:
- să transmită proprietatea bunului sau, după caz, dreptul vândut;
- să predea bunul;
- să îl garanteze pe cumpărător contra evicțiunii și viciilor bunului.

Ca noutate in institutia vanzarii, putem gasi in NCC vânzarea pe încercate.
Art. 1.681.prevede ca “Vânzarea este pe încercate atunci când se încheie sub condiția suspensivă ca, în urma încercării, bunul să corespundă criteriilor stabilite la încheierea contractului ori, în lipsa acestora, destinației bunului, potrivit naturii sale.”

De asemenea, tot ca element de noutate, in NCC se regasește și vânzarea pe gustate.
Art. 1.682. prevede că “Vânzarea sub rezerva ca bunul să corespundă gusturilor cumpărătorului se încheie numai dacă acesta a făcut cunoscut acordul său în termenul convenit ori statornicit prin uzanțe. În cazul în care un asemenea termen nu există”

În NCC apare si posibilitatea vânzării bunului altuia.
Art. 1.683 prevede că:
“(1) Dacă, la data încheierii contractului asupra unui bun individual determinat, acesta se află în proprietatea unui terț, contractul este valabil, iar vânzătorul este obligat să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător.
(2) Obligația vânzătorului se consideră ca fiind executată fie prin dobândirea de către acesta a bunului, fie prin ratificarea vânzării de către proprietar, fie prin orice alt mijloc, direct ori indirect, care procură cumpărătorului proprietatea asupra bunului.”

5.3. Contractul de gaj

Gajul poate avea ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile emise în formă materializată.

Gajul se constituie prin remiterea bunului sau titlului către creditor sau, după caz, prin păstrarea acestuia de către creditor, cu consimțământul debitorului, în scopul garantării creanței.

Publicitatea gajului bunurilor mobile corporale se realizează fie prin deposedarea debitorului, fie prin înscrierea gajului la arhivă.

Publicitatea gajului asupra sumelor de bani se realizează numai prin deținerea acestora.

Gajul există numai atât timp cât creditorul deține bunul gajat sau, după caz, cât timp este valabilă andosarea (operatie prin care are loc trecerea unor creante de la un beneficiar la altul. Pe versoul instrumentului de plată (cec, poliță etc.) se trece numele persoanei care urmează să încaseze contravaloarea sumei respective) titlului la ordin.

5.4. Contractul de întreținere

Prin contractul de întreținere o parte se obligă să efectueze în folosul celeilalte părți sau al unui anumit terț prestațiile necesare întreținerii și îngrijirii pentru o anumită durată.

Dacă prin contract nu s-a prevăzut durata întreținerii ori s-a prevăzut numai caracterul viager al acesteia, atunci întreținerea se datorează pentru toată durata vieții creditorului întreținerii.

Debitorul este obligat în special să asigure creditorului hrană, îmbrăcăminte, încălțăminte, menaj, precum și folosința unei locuințe corespunzătoare. Întreținerea cuprinde, de asemenea, îngrijirile și cheltuielile necesare în caz de boală.

În cazul în care întreținerea are caracter viager sau atunci când creditorul decedează în cursul duratei contractului, debitorul are obligația să îl înmormânteze.

Întreținerea continuă a fi datorată în aceeași măsură chiar dacă, în cursul executării contractului, bunul care a constituit capitalul a pierit total sau parțial ori și-a diminuat valoarea, dintr-o cauză pentru care creditorul întreținerii nu este ținut să răspundă.

Contractul de întreținere încheiat pe durată determinată încetează la expirarea acestei durate, cu excepția cazului în care creditorul întreținerii decedează mai devreme.

Atunci când comportamentul celeilalte părți face imposibilă executarea contractului în condiții conforme bunelor moravuri, cel interesat poate cere rezoluțiunea.

5.5. Contractul de ipotecă

Contractul de ipotecă se încheie în formă autentică de către notarul public, sub sancțiunea nulității absolute.

Se pot ipoteca:
a) imobilele cu accesoriile lor;
b) uzufructul acestor imobile și accesoriile;
c) cotele-părți din dreptul asupra imobilelor;
d) dreptul de superficie.

Nu pot face obiectul unui contract de ipotecă imobiliară bunuri care nu sunt înscrise în cartea funciară.

Nu poate face obiectul unui contract de ipotecă imobiliară bunurile altuia, constituitorul trebuind să fie proprietarul bunului ipotecat sau titularul dreptului.

Ipoteca asupra unor construcții viitoare nu poate fi intabulată, ci numai înscrisă provizoriu în cartea funciară, în condițiile legii. Ipoteca se poate înscrie fie numai asupra unui imobil în întregul său, fie numai asupra cotei-părți din dreptul asupra imobilului.

În afara altor cazuri prevăzute de lege, beneficiază de ipotecă legală si vânzătorul, asupra bunului imobil vândut, pentru prețul datorat; această dispoziție se aplică și în cazul schimbului cu sultă sau al dării în plată cu sultă în folosul celui care înstrăinează, pentru plata sultei datorate; cel care a împrumutat o sumă de bani pentru dobândirea unui imobil, asupra imobilului astfel dobândit, pentru restituirea împrumutului; cel care a înstrăinat un imobil în schimbul întreținerii, asupra imobilului înstrăinat, pentru plata rentei în bani corespunzătoare întreținerii neexecutate; dreptul de proprietate al debitorului întreținerii nu se va înscrie în cartea funciară decât odată cu această ipotecă.

6. Concluziile expertilor si punctarea principalelor modificari din noul cod civil

În concluzie, prezentăm un punct de vedere, puțin dezvoltat, dar punctat, în ceea ce privesc câteva dintre cele mai importante modificări ce se regăsc în Noul Cod Civil, față de cel anterior.

• Modificări în Noul Cod Civil privitoare PATRIMONIU

  Au fost preluate foarte multe prevederi din VCC în NCC, dar cu toate acestea în NCC, în cartea despre persoane, există dispoziţii foarte clare despre noţiunea de patrimoniu “Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia”.

  Discuţia s-a impus, deoarece unii autori afirmă că în patrimoniu intră şi bunurile ca atare dar, în acceptiunea Noului Cod Civil în patrimoniu intră NUMAI drepturile şi obligaţiile evaluabile în bani.

• Modificări în Noul Cod Civil privitoare PROPRIETATE

  Față de Vechiul Cod Civil, în concepţia NCC, noţiunea de ACCESIUNE poate avea mai multe sensuri. Astfel, există accesiune şi când proprietarul terenului construieşte pe terenul său, iar dobândirea dreptului de proprietate se face pe măsură ce lucrarea se încorporează terenului. În acelaşi timp, accesiunea este o prezumţie de proprietate: se prezumă că tot ce se află pe teren este în proprietatea celui care este proprietar al terenului.

• Modificări în Noul Cod Civil privitoare INSTITUȚIA CĂSĂTORIEI

  În această materie a existat o practică neunitară în anii ’90, cu privire la acele convenţii încheiate şi care presupun nu numai forma autentică, ci şi autorizaţie administrativă de înstrăinare, existând soluţii potrivit cărora după abrogarea Legii 59/1969 s-ar fi validat retroactiv acele convenţii prin decretul de abrogare. Aceste soluţii nu au rămas totuşi definitive, având în vedere că principiul constituţional al neretroactivităţii obligă la neaplicarea legii noi, convenţia fiind încheiată sub imperiul legii vechi.

• Modificări în Noul Cod Civil privitoare la UZUCAPIUNE

  Aceasta a suferit modificări importante. Uzucapiunea se defineşte ca un mod de dobândire a dreptului de proprietate. Se bazează pe un fapt juridic - posesia de lungă durată - şi, totodată, este nevoie ca cel care a posedat să-şi manifeste voinţa de a uzucapa, de a deveni proprietar. In NCC a intervenit si modificarea termenelor, in sensul ca, in cazul uzucapiunii extratabulare, termenul s-a redus de la 20 de ani la 10 ani. Iar în cazul uzucapiunii tabulare termenul s-a redus termenul de la 10 ani la 5 ani.

• Modificări în Noul Cod Civil privitoare la MOȘTENIRE

  S-a preferat termenul de moştenire, şi nu acela de succesiune, considerându-se că este un cuvânt tradiţional românesc, avându-se în vedere şi textul constituţional, care vorbeşte despre dreptul la moştenire.

  Locul deschiderii moştenirii.
  Se păstrează regula ultimului domiciliu al defunctului, însă intervin noutăţi în ceea ce priveşte modul în care se face dovada ultimului domiciliu.
  A fost însă aleasă soluţia ca dovada ultimului domiciliu al defunctului să se facă prin certificatul de deces sau, după caz, cu hotărârea judecătorească declarativă de moarte, rămasă definitivă, întrucât s-a apreciat că această soluţie e mai sigură.
  Noua prevedere va crea avantaje, dar şi dezavantaje, în măsura în care între localitatea în care defunctul a avut domiciliul înscris în certificatul de deces şi cea în care a existat ultimul domiciliu de fapt al defunctului este o distanţă mare; vor apărea probleme legate de modul de derulare a litigiilor (administrarea probelor, deplasarea părţilor interesate etc.).

  Când ultimul domiciliu al defunctului nu este pe teritoriul Românieii, soluţia aleasă de Noul Cod Civil este următoarea: „Dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul României, moştenirea se deschide la locul din ţară aflat în circumscripţia notarului public celui dintâi sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie să existe cel puţin un bun imobil al celui care lasă moştenirea. În cazul în care în patrimoniul succesoral nu există bunuri imobile, locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului public celui dintâi sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie să se afle bunuri mobile ale celui ce lasă moştenirea.
  Atunci când în patrimoniul succesoral nu există bunuri situate în România, locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului public celui dintâi sesizat”.

  Despre nedemnitatea succesorală
  În VCC, pentru a veni la moştenire ca moştenitor legal, o persoană trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
  - să aibă capacitate succesorală
  - să aibă vocaţie succesorală
  - să nu fie nedemnă de a moşteni
  - să nu fie dezmoştenită
  - să exercite dreptul de opţiune succesorală în termenul prevăzut de lege
  În Codul Civil de la 1864 sau Vechiul Cod Civil, nedemn de a moşteni este „cel condamnat pentru ca a omorât sau a încercat să omoare pe defunct”. Este nefiresc ca persoana care săvârşeşte o faptă de omor sau tentativă de omor şi nu este condamnată să nu fie nedemnă de a moşteni. Întrucât legislaţia românească a fost prea restrictivă, România a fost condamnată printr-o hotărâre CEDO.

  Despre nedemnitatea de drept
  În Noul Cod Civil, această situaţie a fost remediată. Astfel,este de drept nedemnă de a moşteni:
  a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel care lasă moştenirea;
  b) persoana condamnată penal pentru săvârşirea, înainte de deschiderea moştenirii, a unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data săvârşirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a făptuitorului.

  Despre reprezentarea succesorala
  În Vechiul Cod Civil, numai persoanele decedate pot fi reprezentate. În Noul Cod Civil, şi nedemnul, decedat sau nu, poate fi reprezentat. Această soluţie a avut în vedere ca descendenţii nedemnului să nu aibă de suferit.
  Au existat propuneri şi cu privire la posibilitatea reprezentării renunţătorului, însă s-a preferat menţinerea situaţiei actuale: renunţătorul nu poate fi reprezentat. S-a avut în vedere, pentru menţinerea acestei soluţii, faptul că în cazul nedemnului există voinţa, dorinţa de a veni la moştenire; în cazul renunţătorului nu există această voinţă.

  Noţiunea de tulpină
  În Noul Cod Civil este definită pentru prima dată această noţiune, specifică reprezentării succesorale. Această noţiune a fost reglementată pentru a soluţiona o situaţie nefirească, respectiv situaţia decesului copiilor înaintea părinţilor. În aceste situaţii, reprezentarea are menirea de a corecta ceea ce s-a petrecut împotriva legilor fireşti ale firii, moştenirea urmând a se împărţi pe tulpini şi, eventual, pe sub-tulpini.

  Renunțarea la moștenire
  Au apărut unele modificări, ca urmare a problemelor întâlnite în practică. Noul Cod Civil, care prevede că renunţarea la un drept nu se prezumă, urmărindu-se în acelaşi timp mobilizarea celorlalţi moştenitori pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală.

• Modificări ale NCC cu privire la DFREPTUL DFE ABITAȚIE

  NCC consacră dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor, cu condiţia ca acesta să nu fie titular al niciunui drept real asupra unei locuinţe corespunzătoare nevoilor sale.

  Se păstrează caracterul gratuit, inalienabil şi insesizabil al dreptului de abitaţie al soţului supravieţuitor.

  Se observă însă o dispoziţie cu caracter de noutate, recunoscându-se dreptul moştenitorilor de a pune la dispoziţia soţului supravieţuitor un alt spaţiu corespunzător de locuit, însă asupra acestui spaţiu, soţul supravieţuitor va avea tot un drept de abitaţie.

• Modificări in NCC cu privire la DONAȚIE

  Noţiunea de obiect al darului manual a fost reglementată de Noul Cod civil ca fiind bunurile mobile corporale cu valoare de până la 25 000 de lei. Această valoare poate fi indexată periodic prin hotărâre a Guvernului.

  Promisiunea de donaţie.
  Această instituţie nou creată are o fizionomie diferită faţă de alte promisiuni de a contracta, în acest caz fiind vorba de un antecontract care precede un contract cu titlu gratuit.
  Pe cale de consecinţă, dacă promitentul nu îşi aduce la îndeplinire promisiunea, beneficiarul are doar dreptul la solicitarea de daune-interese pentru cheltuielile ocazionate şi avantajele pentru terţi acordate în lumina promisiunii (de exemplu, taxele notariale, onorariile avocaţilor, avansul plătit pentru încheierea unui contract de vânzare şi pe care promitentul-cumpărător îl pierde ca urmare a neîncheierii contractului pentru că promitentulcumpărător nu primeşte de la promitentul-donator restul de preţ).
  NCC consacră revocarea promisiunii de donaţie, aceasta revocându-se de drept în caz de ingratitudine şi în cazul în care promitentul a devenit insolvabil sau situaţia sa materială s-a deteriorat într-o asemenea măsură în care executarea promisiunii a devenit excesiv de oneroasă.

  Revocarea donațiilor
  Noul Cod Civil aduce modificări în materia revocării pentru ingratitudine, cu privire la cauzele acesteia: se consacră astfel revocarea donaţiei pentru atentarea la viaţa donatorului sau a unei alte persoane apropiate lui. Acţiunea în revocarea donaţiei pentru ingratitudine se prescrie în termen de 1 an. Termenul de prescripţie de 1 an curge de la data când donatorul a aflat de fapta de ingratitudine a donatarului. Şi moştenitorii donatorului pot introduce acţiunea în revocare în termen de 1 an de la data morţii donatorului, dacă acesta a decedat fără să fi cunoscut cauza ingratitudinii.
  Un alt element de noutate este introdus în NCC, care prevede că acţiunea în revocare pentru ingratitudine poate fi exercitată numai împotriva donatarului. Totuşi, dacă donatarul moare după introducerea acţiunii, aceasta poate fi continuată împotriva moştenitorilor.

  Donaţiile făcute viitorilor soţi în vederea căsătoriei şi donaţiile între soţi
  Noul Cod civil aduce elemente de noutate şi în materia donaţiei între soţi, art. 1031 statuând principiul potrivit căruia orice donaţie între soţi poate fi revocată pe timpul căsătoriei. Pe cale de consecinţă, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de divorţ, donaţia nu mai poate fi revocată.

• Modificări ale NCC in ceea ce privesc BUNURILE

  Acţiunea în revendicare beneficiază, pentru prima dată in NCC de o reglementare expresă, astfel:
  „(1) Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul.
  (2) Dreptul la acţiunea în revendicare este imprescriptibil, cu excepţia cazurilor în care prin lege se dispune altfel.
  (3) Dreptul de proprietate dobândit cu bună-credinţă, în condiţiile legii, este pe deplin recunoscut.
  (4) Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în revendicare introdusă împotriva posesorului este opozabilă şi celui care deţine bunul pentru posesor, putând fi executată direct împotriva acestuia.
  Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în revendicare împotriva celui care deţine lucrul pentru posesor nu este opozabilă posesorului, dacă acesta nu a fost introdus în cauză. În cazul admiterii actiunii in revendicare „Pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubiri dacă bunul a pierit din culpa sa ori a fost înstrăinat. În aceleaşi condiţii, pârâtul va fi obligat la restituirea productelor sau a contravalorii acestora. În toate cazurile, despăgubirile vor fi evaluate în raport cu momentul restituirii.”
  Soluţia legislativă preia soluţia jurisprudenţială mai veche, potrivit căreia admiterea acţiunii în revendicare genera obligarea pârâtului la restituirea bunului sau a contravalorii acestuia.
  În plan practic, reglementarea din NCC reprezintă un progres şi se înscrie în spiritul jurisprudenţei CEDO, care permite instituirea obligaţiei alternative de restituire a unui bun sau plata contravalorii; se evită astfel al doilea proces în cazul în care se constată ca nu mai există bunul. În continuare trebuie să prevaleze restituirea bunului, însă prevederea alternativei conduce la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care opreşte un al doilea proces.

• Modificări ale NCC în ceea ce privește PROPRIETATEA COMUNĂ

  Ca aspect general, dispar din terminologia juridică noţiunea de „indiviziune” şi derivatele ei (cotă indiviză, coindivizari, indiviziune succesorală). In NCC se păstrează toate formele de proprietate comună.

  Despre proprietatea în devălmăşie
  Proprietatea comună în devălmăşie este forma proprietăţii comune ce se caracterizează prin aceea că bunul aparţine tuturor coproprietarilor, fără ca aceştia să aibă precizată vreo cotă-parte ideală din dreptul de proprietate asupra acelui bun.
  Această formă de proprietate comună îşi poate avea temeiul nu numai în lege, ci şi într-un act juridic, ceea ce rezolvă anumite probleme ivite în viata de zi cu zi.
  Astfel, în cadrul procedurii de partaj între concubini nu puteau fi aplicate dispoziţiile privind proprietatea în devălmăşie, ci regulile proprietăţii comune pe cotepărţi, pentru fiecare bun, fiind necesar, de fiecare dată, să se facă dovada coachiziţiei.
  Practica a evoluat în sensul instituirii prezumţiei că partenerii au înţeles să achiziţioneze în coproprietate.
  În Noul Cod Civil, concubinii pot conveni ca bunurile dobândite să fie supuse regimului juridic al proprietăţii în devălmăşie.

  Despre dreptul de superficie
  Dreptul de superficie constă în dreptul de proprietate al unei persoane, numită superficiar, privitor la construcțiile, plantațiile sau alte lucrări ce se află pe un teren proprietatea altuia, teren asupra căruia superficiarul are un drept de folosință, accesoriu dreptului de proprietate asupra construcțiilor, plantațiilor, etc.
  In NCC este pentru prima oară reglementat. Spre deosebire de interpretarea din VCC, potrivit căreia dreptul de superficie durează cât timp dăinuie construcţia, durata dreptului de superficie în Noul Cod Civil este de maxim 99 ani, acesta putând fi reînnoit, fapt care presupune consimţământul proprietarului terenului.

  Despre dreptul de servitute
  Dreptul de servitute este dreptul real pe care proprietarul unui imobil (fond dominant) îl are asupra imobilului altei persoane (fond aservit). Așadar, cel dintâi are drept de utilizare a proprietății celuilalt. Ca de exemplu, pentru a ieși la drumul public, el trebuie să treacă prin curtea vecinului său.
  Dreptul de servitute vizează doi proprietari de imobile, dintre care unul dintre ei primește dreptul de utilitate a proprietății celuilalt. Este vorba așadar de proprietarul fondului dominant și de proprietarul fondului aservit.
  Dreptul de servitute nu se referă doar la dreptul de trecere prin curtea vecinului. Există mai multe tipuri de servitute.
  În ceea ce priveşte dobândirea dreptului de servitute, dacă în reglementarea Vechiului Cod Civil, numai servituţile continue şi aparente pot fi dobândite prin uzucapiunea de 30 ani, în Noul Cod Civil, prin uzucapiune tabulară poate fi dobândită orice servitute, iar prin uzucapiunea extratabulară pot fi dobândite numai servituţile pozitive.

• Modificări in Noul Cod Civil privitoare la FAMILIE

  Prin intrarea în vigoare a Noului Cod Civil a fost abrogat Codul Familiei, reglementarea relaţiilor de familie revenind astfel la matca sa firească: Codul Civil.
  S-a spus că în această materie sunt cele mai spectaculoase modificări, însă trebuie precizat că ceea ce pare noutate pentru noi nu este o noutate absolută.
  Cea mai afectată materie este cea a regimurilor matrimoniale; sunt şi modificări ale altor instituţii de dreptul familiei, însă acestea sunt punctuale.
  În ceea ce priveşte reglementarea regimurilor matrimoniale, principala noutate o reprezintă o revenire la principiul libertăţii convenţiilor.
  În Noul Cod Civil apar concepte noi; astfel, este reglementat regimul matrimonial convenţional, iar în lipsa unei convenţii matrimoniale se aplică regim matrimonial legal.

  În ceea ce priveşte regimul matrimonial legal, au existat discuţii cu privire la menţinerea sistemului comunităţii de bunuri sau introducerea regimului separaţiei de bunuri. S-a ajuns la concluzia că cea mai bună soluţie este menţinerea regimului comunităţii de bunuri ca regim matrimonial legal.

  O instituţie nou introdusă prin noul Cod civil este Consiliul de familie.
  Consiliul de familie se poate constitui pentru a supraveghea modul în care tutorele îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile minorului. În cazul ocrotirii minorului prin părinţi, prin darea în plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecţie specială prevăzute de lege nu se va institui consiliul de familie.
  Consiliul de familie şi tutorele sunt controlaţi efectiv şi continuu de către instanţa de tutelă asupra modului în care tutorele şi consiliul de familie îşi îndeplinesc atribuţiile cu privire la minor şi bunurile acestuia.
  Tutorele poate fi desemnat în avans de către părinte.
  (1) Părintele poate desemna, prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiate în formă autentică, ori, după caz, prin testament, persoana care urmează a fi numită tutore al copiilor săi;
  (2) Desemnarea făcută de părintele care în momentul morţii era decăzut din drepturile părinteşti sau pus sub interdicţie judecătorească este lipsită de efecte; (3) Desemnarea făcută poate fi revocată oricând de către părinte, chiar şi printr-un înscris sub semnătură privată”.

  Unicitatea domiciliului şi a reşedinţei
  NCC instituie obligaţia persoanei fizice de a avea un singur domiciliu şi o singură reşedinţă.
  „(1) Cetăţenii români au dreptul să îşi stabilească ori să îşi schimbe, în mod liber, domiciliul sau reşedinţa, în ţară sau în străinătate, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege.
  (2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, o persoană fizică nu poate să aibă în acelaşi timp decât un singur domiciliu şi o singură reşedinţă, chiar şi atunci când deţine mai multe locuinţe”.
  Noua definiţie a domiciliului in NCC este „Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală".
  Locuinţa familiei beneficiază de o reglementare specială în NCC, ca o noţiune de fapt, şi nu una de drept, reprezentând chiar locuinţa unde familia trăieşte efectiv, aşa cum indică art. 321, alin 1, NCC: „Locuinţa familiei este locuinţa comună a soţilor sau, în lipsă, locuinţa soţului la care se află copiii”.
  Astfel, locuinţa familiei nu trebuie confundată cu domiciliul comun al soţilor, legea instituind obligaţia soţilor de a locui împreună, şi nu aceea de a avea domiciliul comun. Dacă soţii sunt separaţi în fapt sau au locuinţe separate, NCC stabilește ca locuinţă a familiei imobilul în care locuieşte unul dintre soţi împreună cu copiii lor.
  Dacă soţii deţin mai multe imobile, intră sub incidenţa regimului matrimonial primar numai locuinţa care, prin afectaţiunea ei, îndeplineşte funcţia de locuinţă a familiei, indiferent de drepturile pe care unul sau altul dintre soţi le are asupra acestui imobil (care poate fi inclusiv un imobil aflat în folosinţă în baza unui contract de închiriere).

  Alte tipuri de domicilii
  - domiciliul legal: de exemplu, în art. art. 92 alin.1 NCC se statuează că domiciliul minorului care nu a dobândit capacitate deplină de exerciţiu în condiţiile prevăzute de lege este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte în mod statornic.
  - domiciliul profesional: reglementat în art. 96 NCC „Cel care exploatează o întreprindere are domiciliul şi la locul acelei întreprinderi, în tot ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa în acel loc”.
  - domiciliul ales: art. 97 alin. 1 NCC - „Părţile unui act juridic pot să aleagă un domiciliu în vederea exercitării drepturilor sau a executării obligaţiilor născute din acel act. Alegerea domiciliului nu se prezumă, ci trebuie făcută în scris”.

  O noutate in NCC este aceea a cheltuielilor casatoriei.
  Indiferent de regimul matrimonial concret aplicabil, soţii sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei pentru asigurarea coeziunii patrimoniale în raporturile dintre soţi.
  Prin NCC s-a prevazut posibilitatea ca, prin convenţie matrimonială, soţii să prevadă clauze referitoare la suportarea contribuţiei fiecăruia dintre soţi la cheltuielile căsătoriei. În lipsa unei astfel de prevederi, se aplică dispoziţia legală care consacră regula proporţionalităţii mijloacelor.
  Cu toate acestea, se consacră o aplicare a principiului egalităţii dintre soţi, interzicând convenţia care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar unuia dintre soţi, această convenţie fiind considerată ca nescrisă.

  De asemenea, NCC vine cu modificari si in ceea ce priveste impărţeala bunurilor comune în timpul căsătoriei. Spre deosebire de viziunea extrem de restrictivă a prevederilor din Codul familiei, art. 358 din Noul Cod civil reglementează posibilitatea partajului în timpul regimului comunităţii, flexibilizează astfel regimul comunităţii legale de bunuri şi îl face atractiv, în sensul că permite împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei, în tot sau în parte, fără niciun fel de oprelişti, dacă soţii se înţeleg, cu condiţia respectării formei notariale. Dacă soţii nu se înţeleg, partajul poate fi făcut şi pe calea unei acţiuni în instanţă, fără să fie necesară dovada unor motive temeinice, așa cum era prevăzut anterior.

• Modificări in Noul Cod Civil privitoare la DIVORȚ

  A intervenit divorţul din cauza sănătăţii unui soţ, denumindu-se divorţul remediu, în acest caz căsătoria namaiputând subzista datorită stării de sănătate a unuia dintre soţi. Divorţul se pronunţă la solicitarea soţului bolnav.

  Procedura divorţului prin acord pe cale notarială
  Este admisă reprezentarea doar pentru depunerea cererii la procedura notarială, iar mandatarul trebuie să aibă procură autentică. Procura trebuie să conţină expres acordul soţilor pentru cele 5 capete de cerere, aşa cum se specifică în art. 376 alin. 4, fiind inadmisibilă o procură generală sau una în care nu se constată acordul soţilor pe toate capetele de cerere;
  Notarul dispune efectuarea anchetei psihosociale şi audiază minorul care a împlinit 10 ani, iar raportul de anchetă psihosocială se efectuează de autoritatea tutelară.
  După depunerea cererii de divorţ se acordă un termen de reflecţie de 30 de zile.
  Pentru efectuarea raportului de anchetă psihosocială şi pentru audierea minorului s-a exprimat opinia că pot fi acordate mai multe termene, în funcţie de particularităţile fiecărui caz, dar soţii trebuie să fie prezenţi la fiecare termen acordat şi trebuie să insiste în cererea de divorţ.
  Este necesar acordul soţilor şi cu privire la stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor (de regulă, obligaţia de întreţinere trebuie să fie prestată în natură.
  Părţile pot, prin acord ulterior desfacerii căsătoriei, să stabilească domiciliul copilului, cuantumul contribuţiei etc. cu dispunerea anchetei psihosociale şi audierii minorului care a împlinit vârsta de 10 ani de către instanţă sau notar.

• Modificări in Noul Cod Civil privitoare la OCROTIREA PERSOANEI FIZICE

  Referitor la desemnarea tutorelui prin act unilateral, aceasta este o instituţie nouă, dar, la fel ca în vechea legislaţie se poate institui tutela minorului.
  Ca element de noutate, toate atribuţiile privind ocrotirea persoanei se realizează de către instanţa de tutelă şi de familie.
  Părinţii pot desemna, nu numai prin testament, ci şi prin act unilateral sau prin contract de mandat încheiate în formă autentică, persoana care urmează a fi numit tutore al copilului lor.
  Numirea tutorelui se face de către instanţa de tutelă cu acordul acestuia. Tutorele nu poate refuza tutela decât pentru cazurile expres prevăzute de lege. Instanţa poate numi un curator special pentru măsurile provizorii. Atribuţiile curatorului special sunt asemănătoare cu ale tutorelui, dar sunt limitate. Curatorul special nu poate face decât acte de administrare simplă. Actul de opţiune succesorală, de exemplu, nu poate fi făcut de curatorul special, ci numai de tutore.

• Modificări in Noul Cod Civil privitoare la DREPTUL LA VIAȚĂ, la SĂNĂTATE şi la INTEGRITATE ale persoanei fizice

  Legiuitorul este mult mai categoric în NCC în ocrotirea drepturilor ptivitoare la viaţă, sănătate şi integritate fizică.
  Există o serie de dispoziţii care garantează inclusiv integritatea speciei umane în faţa manipulărilor ştiinţifice „Interesul şi binele fiinţei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societăţii sau al ştiinţei” sau „Nimeni nu poate aduce atingere speciei umane.”

  Este interzisă orice practică prin care se tinde la organizarea selecţiei persoanelor. Donarea de organe este permisă şi este esenţialmente revocabilă până în momentul prelevării: Prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană de la donatori în viaţă se fac exclusiv în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, cu acordul scris, liber, prealabil şi expres al acestora şi numai după ce au fost informaţi, în prealabil, asupra riscurilor intervenţiei. În toate cazurile, donatorul poate reveni asupra consimţământului dat, până în momentul prelevării.

  umană de la donatori în viaţă se fac exclusiv în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, cu acordul scris, liber, prealabil şi expres al acestora şi numai după ce au fost informaţi, în prealabil, asupra riscurilor intervenţiei. În toate cazurile, donatorul poate reveni asupra consimţământului dat, până în momentul prelevării.

  Respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei umane
  Dreptul la libera exprimare - Art. 70. -
  „(1) Orice persoană are dreptul la libera exprimare.
  (2) Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75”.
  
  Dreptul la viaţa privată - Art. 71. -
  „(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private.
  (2) Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.
  (3) Este, de asemenea, interzisă utilizarea, în orice mod, a corespondenţei, manuscriselor sau a altor documente personale, precum şi a informaţiilor din viaţa privată a unei persoane, fără acordul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75”.
  
  Dreptul la demnitate - Art. 72. -
  „(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale.
  (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75”.
  
  Dreptul la propria imagine - Art. 73. -
  „(1) Orice persoană are dreptul la propria imagine.”
  

  Atingeri aduse vieţii private
  Pot fi considerate ca atingeri aduse vieţii private:
  a) intrarea sau rămânerea fără drept în locuinţă sau luarea din aceasta a oricărui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal;
  b) interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârşită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoştinţă de cauză, a unei asemenea interceptări;
  c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spaţiu privat, fără acordul acesteia;
  d) difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spaţiu privat, fără acordul celui care îl ocupă în mod legal;
  e) ţinerea vieţii private sub observaţie, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute expres de lege;
  f) difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viaţa intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză;
  g) difuzarea de materiale conţinând imagini privind o persoană aflată la tratament în unităţile de asistenţă medicală, precum şi a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanţe în legătură cu boala şi cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptăţite;
  h) utilizarea, cu rea-credinţă, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană;
  i) difuzarea sau utilizarea corespondenţei, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, reşedinţa, precum şi numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparţin sau care, după caz, are dreptul de a dispune de ele”.

• Modificari in Noul Cod Civil privitoare CONTRACTE

  In ceea ce privesc contractele, principalele modificări au intervenit la VICIILE DE CONSIMȚĂMÂNT.

  EROAREA - Articolul 1207 reglementează eroarea esenţială, ca viciu de consimţământ, care include noţiunile de eroare obstacol şi eroare gravă din actuala reglementare, sancţiunea fiind aceea a nulităţii relative.
  Din interpretarea articolelor 1207 alineatul 3 şi 1208 alineatul 2 rezultă că şi eroarea de drept poate constitui viciu de consimţământ, sub condiţia ca dispoziţia legală să nu fie previzibilă şi accesibilă.

  DOLUL - elementul de noute este reprezentat de aspectul conform caruia partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială.

  LEZIUNEA - Există modificări semnificative cu privire la această instituţie juridică.
  - se reglementează primul caz de leziune, aplicabil persoanelor majore, în privinţa tuturor actelor juridice: atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii.
  - se indică un criteriu de apreciere a leziunii, respectiv natura şi scopul contractului.
  - se reglementează al II-lea caz, aplicabil persoanelor minore, în privinţa actelor pentru care nu este necesară capacitatea deplină de exerciţiu, cum sunt actele de administrare, actele de dispoziţie fără încuviinţare prealabilă: atunci când minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin raportare la starea lui patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul circumstanţelor.
  - se stabileşte sancţiunea care intervine în caz de leziune, în sensul că partea poate cere, la alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită.

• Modificări cu privire la CONTRACTUL DE ÎNTREȚINERE

  În lumina Vechiului Cod Civil, contractul de întreţinere este un contract nenumit, însă după intrarea în vigoare a Noului Cod Civil va fi un contract numit.

• Modificări cu privire la ÎNCHEIEREA CONTRACTELOR

  Încheierea contractelor este guvernată de principiul bunei-credinţe „Partea care se angajează într-o negociere este ţinută să respecte exigenţele bunei-credinţe. Părţile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligaţii” şi „Este contrară exigenţelor buneicredinţe, între altele, conduita părţii careiniţiază sau continuă negocieri fără intenţia de a încheia contractul”.

  O noutate în NCC o reprezintă reglementarea etapei negocierii. Această situație nu era reglementată, fiind dezbătută doar în doctrină si interesează pentru că acum se conturează mecanismul încheierii contractului, in NCC se conturează cererea şi oferta, mecanismul întâlnirii acestora, şi pentru că încă de acum pot să apară între părţi neînţelegeri care să ducă la acţiuni în justiţie.

  Etapele încheierii contractului
  Potrivit NCC, contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta.
  În Vechiul Cod civil nu exista o reglementare a încheierii contractului, doctrina şi jurisprudenţa translatând reglementarea din Codul comercial, care a fost abrogat prin intrarea în vigoare a NCC. Ca urmare a unificării dreptului privat, toate dispoziţiile privind încheierea contractului sunt reglementate în NCC şi se aplică tuturor raporturilor de drept privat, inclusiv celor care se nasc între aşa-numiţii profesionişti, acestea acoperind şi categoria comercianţilor.
  Este suficient ca oferta şi acceptarea ofertei să poarte asupra elementelor esenţiale ale contractelor. Consecinţa imediată a acestei clasificări este că, în lipsa unui element considerat esenţial de o parte, contractul nu poate fi considerat încheiat.
  Un element nu este esenţial, dacă nu are această calitate în mod obiectiv. În aprecierea aceasta trebuie avută în vedere şi poziţia părţilor. Relevant în acest sens este art. 1185, text care prevede că: „atunci când, în timpul negocierilor, o parte insistă să se ajungă la un acord asupra unui anumit element sau asupra unei anumite forme, contractul nu se încheie până nu se ajunge la un acord cu privire la acestea”.

  Locul şi momentul încheierii contractului
  În sistemul actual, în această materie se discută despre sistemul informării, despre care doctrina susţine că este potenţial generator de abuzuri, deoarece în momentul receptării acceptării se creează împotriva ofertatului o prezumţie de informare, de luare la cunoştinţă. NCC reglementează în mod clar sistemul recepţiei, conform art. 1186, alin. 1: „Contractul se încheie în momentul şi în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile”

  În cazul contractelor încheiate pe o durată determinată
  Condiţii:
  a) existenţa unei clauze care:
  - să recunoască posibilitatea denunţării unilaterale şi să reglementeze modul în care operează denunţarea; în lipsa unor asemenea reguli, denunţarea operează astfel:
  b) în cazul contractelor cu executare dintr-o dată, nu a început executarea contractului (textul nu distinge după cum au fost, parţial, efectuate prestaţii caracteristice ori, cel puţin, principale sau orice fel de prestaţii, indiferent de ponderea cantitativă ori de natura lor accesorie);
  c) în cazul contractelor cu executare succesivă, ce s-a executat rămâne bun executat, dar, intr-un termen rezonabil de preaviz şi ca o consecinţă: prestaţiile executate nu se restituie.

• Promisiunea de vânzare şi promisiunea de cumpărare sunt reglementate în Noul Cod Civil.

  In NCC se prevede:
  „(1) Când una dintre părţile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite.
  (2) Dreptul la acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat.
  (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător în cazul promisiunii unilaterale de vânzare sau de cumpărare, după caz.
  (4) În cazul promisiunii unilaterale de cumpărare a unui bun individual determinat, dacă, mai înainte ca promisiunea să fi fost executată, creditorul său înstrăinează bunul ori constituie un drept real asupra acestuia, obligaţia promitentului se consideră stinsă”.

• Vânzarea bunului altuia

  Referitor la această instituţie, precizăm că un astfel de contract este perfect valabil, cu precizarea că vânzătorul îşi asumă obligaţia de a asigura transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său la cumpărător.

  Potrivit Noul Cod Civil, „obligaţia vânzătorului se consideră ca fiind executată fie prin dobândirea de către acesta a bunului, fie prin ratificarea vânzării de către proprietar, fie prin orice alt mijloc, direct ori indirect, care procură cumpărătorului proprietatea asupra bunului”. Observăm că modalităţile de executare a obligaţiei vânzătorului nu sunt prevăzute limitativ de lege, nefiind excluse şi alte mijloace directe sau indirecte, cum ar fi un contract de schimb, o întreţinere dublată de un alt contract etc.

  Referitor la momentul în care urmează să se transfere proprietatea, NCC reglementeaza „dacă din lege sau din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul dobândirii bunului de către vânzător sau al ratificării contractului de vânzare de către proprietar”, fapt ce presupune că din acest moment nu mai este necesară o altă formalitate pentru ca respectivul cumpărător să devină proprietar.
  În câteva dintre contracte, au intervenit reglementari in NCC, raportate bineînțeles și la codul comercial.

• Modificări in Noul Cod Civil privitoare CONTRACTELE SPECIALE

  Sunt catalogate ca fiind contracte civile și contracte comerciale:
  - Contractul de vânzare-cumpărare
  - Contractul de mandat
  - Contractul de leasing
  - Contractul de agent
  - Contractul de furnizare - contractul de furnizare este prevăzut pentru prima dată de noul Cod civil, iar prin conţinutul lui, acest contract aparţine comercialului;
  - Contractul de report
  - Contractul de locaţiune

  În materia contractului de locaţiune, proprietarul a căpătat anumite puteri în ceea ce priveşte îmbunătăţirile aduse de chiriaş fără acordul lui. Astfel, proprietarul are două variante: să le însuşească fără a plăti despăgubiri sau să solicite chiriaşului să aducă bunul în starea iniţială pe cheltuiala lui.

• Modificări în Noul Cod Civil privitoare la CONTRACTUL DE ARENDĂ

  Arendarea poate fi în schimbul unor fructe sau în schimbul unei sume de bani. Arendarea în bani nu înseamnă doar plata unei sume de bani. Arendarea în bani este reglementată de art. 1841 din NCC.
  Dacă arendarea este stabilită intr-o cantitate determinată de produse agricole, trebuie menţionat faptul că acestea nu trebuie să fie neapărat cele cultivate efectiv pe terenul arendat. Arenda poate fi stabilită şi într-o sumă de bani determinabilă în funcţie de valoarea unei cantităţi determinate de produse agricole (de exemplu, echivalentul în lei la preţul pieţei libere a X kg de grâu).
  Arenda în fructe se referă la ipoteza în care arenda constă în fructele cultivate pe terenul respectiv – se contractează o cotă din fructe sau o sumă de bani determinată în funcţie de valoarea unei astfel de cote. Sistemul suportării riscurilor, în acest caz, este împărţirea proporţională, dar raportat la riscuri.

  Este prevăzută obligativitatea arendaşului de a încheia contracte de asigurare, cu precizarea că societăţile de asigurare nu încheie asigurare pentru orice calamitate. În aceste condiţii, problema suportării riscurilor rămâne una importantă.
  - Contractul de antrepriză
  - Contractul de societate
  - Contractul de transport
  - Contractul de asigurare
  - Contractul de mandat
  - Contractul de comision
  - Contractul de intermediere - se aseamănă cu contractul de comision, dar comisionarul încheie în nume propriu, iar intermediarul doar pune faţă în faţă partenerii de afaceri.
  - Contractul de consignaţie - rămâne obligaţia de asigurare a bunurilor, această obligaţie de asigurare a bunurilor incumbă tuturor persoanelor care păstrează bunurile altuia.
  - Contractul de expediţie
  - Contractul de agenţie
  - Contractul de depozit
  - Contul bancar curent şi alte contracte bancare

  În NCC nu mai există contractul de leasing şi contractul de franciză, care au rămas reglementate în legile existente.

7. Drept penal. Partea generala

7.1. Infractiunea

7.1.1 Trăsături esențiale

Pentru a ne afla în fața unei fapte antisociale care să constituie infracțiune, este necesar ca aceasta să îndeplinească anumite condiții care prin voința legiuitorului să constituie trăsături esențiale și să conducă la o definiție a ceea ce numim infracțiune.

În acest sens, în noul Cod Penal se regăsește o definiție a infracțiunii care indică trăsăturile caracteristice ale acesteia: prevederea sa în legea penală, vinovăția, caracterul nejustificat și caracterul imputabil.

Prevederea faptei antisociale în legea penală presupune că în concret, aceasta se regăsește în descrierea făcută de legiuitor în cuprinsul textului de lege. Cu titlu de exemplu, fapta de lovire a unei persoane corespunde unei descrieri efectuată de legiuitor și transpusă într-o infracțiune pedepsită de legea penală.

Elementul "vinovăție" trebuie înțeles în sensul că fapta comisă și comparată cu tiparul impus de Codul Penal trebuie să corespundă inclusiv din punct de vedere al formei de vinovăție pe care legiuitorul a înțeles să o sancționeze pentru fiecare în parte. Cu titlu de exemplu, uciderea unei persoane va constitui infracțiunea de omor dacă este comisă cu intenție directă sau indirectă sau ucidere din culpă dacă vinovăția autorului faptei este caracterizată de culpă în forma descrisă de legiuitor.

Caracterul nejustificat al faptei presupune ca aceasta să nu aibă ceea ce numim în limbaj comun "o scuză" într-atât de puternică încât să înlăture efectul penal al săvârșirii sale ( de exemplu să fie săvârșită în legitimă apărare).

Imputabilitatea presupune că respectiva faptă îi poate fi reproșată celui care a săvârșit-o doar dacă acesta a avut reprezentarea acțiunilor sau inacțiunilor sale, sens în care trebuie să nu fi fost în eroare, iresponsabil, intoxicat, minor și să fi acționat în baza unei hotărâri luată în cunoștință de cauză.

Pentru un o înțelegere cât mai corectă putem pleca de la exemplul uciderii unei persoane care deși ar fi săvârșit cu intenție, nu va reprezenta infracțiunea de omor dacă este săvârșit pentru a înlătura un atac ce ar pune în mod cert în pericol viața atacatorului și nici dacă fiind deopotrivă nejustificat și săvârșit cu vinovăție a fost comisă de o persoană care fiind iresponsabilă nu a avut capacitatea de a conștientiza fapta sa din cauza unei boli psihice.

7.1.2 Sancționarea tentativei

Încercarea de a comite o infracțiune poate fi considerată în anumite situații suficient de periculoasă pentru a conduce la sancționarea penală a celui care a săvârșit-o cum de altfel, aceeași semnificație poate fi dată chiar și simplei pregătiri a comiterii infracțiunii.

Atât acele de pregătire a unei infracțiuni cât și tentativa pot atrage răspunderea penală doar în situația în care legiuitorul a prevăzut în mod expres acest lucru în textul de lege.

Tentativa constă în punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executare care fie a fost întreruptă, fie nu și-a produs efectul. În concret, avem în vedere o încercare nereușită de a comite o infracțiune pe care însă legiuitorul înțelege să o pedepsească din cauza pericolului social ridicat vizat de fapta comisă.

Trebuie înțeles că nu orice tentativă este pedepsită ci doar cele expres prevăzute în textul de lege. Sancțiunea care intervine este însă calculată mereu în aceeași modalitate: cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea consumantă, ale cărei limite se reduc la jumătate.

7.2. Cauzele justificative

Caracterul ilicit al unei fapte este înlăturat în situația în care caracterul nejustificat – trăsătură esențială a infracțiunii – își găsește totuși o justificare concretă și permisă de legiuitor.

În astfel de situații persoana care a comis fapta, nu va mai fi trasă la răspundere penală.

Cauzele justificative sunt limitativ prevăzute de lege și au efect asupra tuturor participanților la comiterea respectivei fapte.

Legitima apărare, înlătură caracterul ilicit al unei fapte care îndeplinește toate celelalte condiții pentru a constitui infracțiune și care, în absența legitimei apărări, ar fi fost sancționată de legea penală.

În prezența legitimei apărări, fapta devine justificată astfel că legea penală nu o mai sancționează tocmai din cauza caracteristicilor faptei care a generat această apărare.

În concret, pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, legea permite cetățenilor să riposteze tot printr-un atac cu condiția ca acest din urmă atac să fie unul proporțional.

Legitima apărare trebuie dovedită de la caz la caz prin compararea celor două atacuri și a întregii derulări a evenimentelor. Există însă și situația în care legitima apărare este prezumată, atunci când o persoană comite o faptă prevăzută de legea penală pentru a respinge pătrunderea unei alte persoane într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acesta, fără drept, prin violență, viclenie, efracție sau alte asemenea modalități nelegale ori în timpul nopții.

Starea de necesitate face parte din seria cauzelor justificative limitativ prevăzute de lege și care la rândul său face ca o faptă ce ar caracteriza o infracțiune, să devină justificată.

Este în stare de necesitate cel care comite fapta pentru a salva de la un pericol imediat și care nu putea fi înlăturat altfel viața, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane ori un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general dacă urmările faptei sale nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.

Starea de necesitate presupune, la rândul său, îndeplinirea unor condiții pentru înlăturarea răspunderii penale: atacul să fie iminent, acțiunea de salvare să fie singura modalitate de înlăturare a pericolului și să nu producă urmări mai grave decât cele care s-ar fi produs în cazul în care pericolul nu era înlăturat.

Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații justifică, în egală măsură, în anumite situații, comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.

Această cauză scutește de răspundere penală persoanele care, în exercitarea unor drepturi prevăzute de lege săvârșesc în mod justificat, fapte prevăzute de legea penală.

Consimțământul persoanei vătămate reprezintă, de asemenea, o cauză justificativă însă numai în anumite circumstanțe și numai cu privire la anumite fapte. Trebuie înțeles de la bun început că nu orice faptă va fi justificată prin simplul acord al persoanei vătămate.

Consimțământul persoanei vătămate va justifica fapta comisă împotriva celui care și-a dat consimțământul doar dacă acesta poate să dispună în mod legal de valoarea socială pusă în pericol. Cu titlu de exemplu, acordul persoanei vătămate nu va justifica fapta comisă împotriva vieții celui care și-a dat consimțământul.

7.3. Cauzele de neimputabilitate

Pentru a ne afla în prezența unei fapte care să atragă răspunderea penală este necesară și condiția imputabilității. În vederea îndeplinirii acestei condiții esențiale trebuie observat dacă este incidentă sau nu vreuna din cauzele de neimputabilitate prevăzute de lege.

Constrângerea fizică există atunci când fapta prevăzută de legea penală este săvârșită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista.

Constrângerea este determinată de un factor extern care împiedică manifestarea liberă de voință a celui care comite fapta prevăzută de legea penală. Tocmai această lipsă a voinței liber exprimate este cea care face ca fapta săvârșită să nu fie imputabilă și să nu conducă la răspundere penală.

Constrângerea morală înlătură caracterul de infracțiune al unei fapte prevăzute de legea penală dacă este săvârșită în urma amenințării cu un pericol grav fie pentru persoana făptuitorului, fie pentru o alta și care nu putea fi înlăturat în alt mod. Este vorba în concret despre un nivel de presiune psihică suficient de ridicat astfel încât să conducă la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală dar care să nu îndeplinească și condiția imputabilității.

Excesul neimputabil presupune săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală care însă nu îi poate fi imputată autorului fie pentru că acesta se afla în stare de legitimă apărare dar a depășit din cauza tulburării sau temerii limitele unei apărări proporționale cu gravitatea atacului fie pentru că a săvârșit fapta în stare de necesitate și nu și-a putut da seama în momentul comiterii faptei că provoacă urmări mult mai grave decât cele care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat. Cu titlu de exemplu în ipoteza unui atac violent cu pumnii și picioarele din partea unei persoane cunoscută ca fiind o fire violentă și având o bună condiție fizică, riposta cu un cuțit din partea unei persoane mai în vârstă va putea fi apreciată ca o faptă lipsită de proporționalitate dar neimputabilă, săvârșită pe fondul existenței unei puternice temeri.

Minoritatea făptuitorului presupune că nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile pentru a răspunde penal. În concret, fie minorul nu avea împlinită vârsta de 14 ani, fie deși avea între 14 și 16 ani, acesta nu avea discernământ.

Iresponsabilitatea înlătură caracterul penal al unei infracțiuni având în vedere că persoana care a comis-o nu putea să își dea seama în acel moment de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice fie din alte cauze.

În concret trebuie avut în vedere și dovedit de la caz la caz că persoana care comite fapta prevăzută de legea penală se afla într-o stare de incapacitate psiho-fizică ce a făcut-o să nu își dea seama de caracterul penal al acțiunilor sale ori să nu le poată controla.

Intoxicația înlătură caracterul penal al faptei atunci când a fost săvârșită de o persoană care în momentul comiterii acesteia nu putea să își dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea să le controleze , din cauza intoxicării involuntare cu alcool sau alte substanțe psihoactive.

Ceea ce trebuie reținut este faptul că nu orice intoxicație înlătură caracterul penal al faptei ci doar cea care este involuntară și completă. O eventuală intoxicație voluntară va constitui circumstanță agravantă atunci când a fost provocată în vederea săvârșirii unei infracțiuni, putând conduce la majorarea limitelor de pedeapsă.

Intoxicația este completă în momentul în care conștiința și voința autorului faptei sunt anihilate.

Eroarea face ca fapta prevăzută de legea penală să nu constituie infracțiune dacă a fost săvârșită de o persoană care, în momentul comiterii acesteia nu cunoștea existența unei stări, situații ori împrejurări de care depinde caracterul penal al respectivei fapte. Trebuie avut în vedere că cel care comite o infracțiune nu se poate apăra spunând că nu a fost suficient de bine pregătit pentru activitatea pe care o desfășura sau că nu a avut suficientă pregătire pentru o activitate pe care era dator să o cunoască.

Eroarea poate fi invocată în cazul prevederilor penale care nu au fost cunoscute de făptuitor din cauza unor situații excepționale ( de exemplu, modificări legislative survenite în timpul unei calamități și care nu au putut fi făcute cunoscute ) sau în cazul prevederilor extrapenale.

Cazul fortuit este cauza de neimputabilitate care presupune că o faptă prevăzută de legea penală produce un rezultat ca urmare a unei situații ce nu putea fi prevăzută indiferent de măsurile de precauție pe care le-ar fi luat persoana care a săvârșit fapta antisocială ( calamități, explozia unei anvelope etc.)

7.4. Pluralitatea de infracțiuni

Cu titlu preliminar, facem precizarea că pluralitatea de infracțiuni se manifestă în mai multe modalități iar în concret vizează existența mai multor fapte prevăzute de legea penală care au fost comise fie toate până la momentul la care vreuna din ele să fi fost judecată definitiv ( concursul de infracțiuni), fie ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare a vreuneia dintre ele. Această ultimă ipoteză este la rândul ei compusă din două situații: o faptă a fost comisă după ce o alta a fost judecată definitiv dar până să fi fost și executată pedeapsa aplicată acesteia (recidivă postcondamnatorie) sau o faptă a fost comisă după ce pedeapsa pentru o altă faptă a fost deja executată ( recidivă postexecutorie).

7.4.1. Concursul de infracțiuni

Există concurs de infracțiuni atunci când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană, prin acțiuni sau inacțiuni distincte înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Cu titlu de exemplu o persoană a comis o infracțiune de omor și până să fie pedepsită în mod definitiv pentru această faptă, a mai săvârșit și o altă infracțiune de furt.

În cazul concursului de infracțiuni pedeapsa principală va fi calculată distinct în funcție de pedepsele aplicate pentru fiecare infracțiune săvârșită după cum urmează:
- Când s-a stabilit o pedeapsă cu detențiune pe viață și una sau mai multe pedepse cu închisoarea sau amenda, se aplică doar pedeapsa detențiunii pe viață;
- Când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. De exemplu daca sau stabilit trei pedepse cu închisoarea de 4 ani, 3 ani și 3 ani, se va aplica pedeapsa cea mai mare de 4 ani la care se va adăuga în mod obligatoriu sporul de 1/3 din suma celorlalte două, adică 1/3 din 6 ani (3ani + 3 ani) rezultând un spor de 2 ani adăugat la pedeapsa cea mai mare de 4 ani, urmând să se execute 6 ani de închisoare;
- Când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;
- Când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoarea și o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii;
- Există și o situație specială de calcul generată de gravitatea faptelor săvârșite și anume aceea că atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea sar depăși cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii ( maximul general fiind de 30 de ani ) iar pentru cel puțin una dintre infracțiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se va putea aplica pedeapsa detențiunii pe viață.

7.4.2. Recidiva

Atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an ( până la executarea acesteia – recidivă postcondamnatorie sau după executarea acesteia – recidivă postexecutorie ) și până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune cu intenție sau intenție depășită pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de cel puțin un an sau mai mare.

De asemenea, există recidivă și în cazul în care una dintre pedepse este detențiunea pe viață.

La stabilirea stării de recidivă se va ține cont și de hotărârea de condamnare pronunțată în străinătate pentru o faptă prevăzută și de legea penală română cu condiția ca hotărârea de condamnare să fi fost recunoscută în România.

Diferența dintre recidivă și concursul de infracțiuni este dată de faptul că în cazul recidivei exista deja o hotărâre de condamnare definitivă la momentul la care a fost săvârșită noua infracțiune.

Cu privire la hotărârea de condamnare definitivă, executarea acesteia putea sau nu să fi fost începută la momentul săvârșirii celei de-a doua infracțiuni caz în care ne vom afla fie în prezența recidivei postcondamnatorii, fie în prezența recidivei postexecutorii.

La stabilirea stării de recidivă nu se va ține seama de hotărârile de condamnare privitoare la fapte care nu mai sunt prevăzute de legea penală, infracțiuni amnistiate sau infracțiuni săvârșite din culpă.

Pedeapsa în caz de recidivă este diferită în funcție de felul recidivei, astfel: în cazul recidivei postcondamnatorii ( situația în care cea de-a doua infracțiune a fost săvârșită până ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată ), pedeapsa stabilită pentru această a doua infracțiune se va adăuga la pedeapsa anterioară sau la restul rămas neexecutat din aceasta.

În situația în care în condițiile recidivei postcondamnatorii sunt săvârșite mai multe infracțiuni în concurs, se vor aplica regulile de la concursul de infracțiuni ( prezentate anterior) urmând ca această din urmă pedeapsă să fie adăugată la pedeapsa anterioară sau la restul rămas neexecutat din aceasta.

Recidiva are la fel ca în cazul concursului de infracțiuni și o situație specială de calcul generată de gravitatea faptelor săvârșite și anume aceea că dacă prin însumarea pedepselor sar depăși cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii ( maximul general fiind de 30 de ani ) iar pentru cel puțin una dintre infracțiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se va putea aplica pedeapsa detențiunii pe viață.

7.4.3. Pluralitatea intermediară

Această formă a pluralității de infracțiuni există atunci când o persoană a comis două sau mai multe infracțiuni dar nu sunt îndeplinite nici condițiile concursului și nici ale recidivei.

Există pluralitate intermediară când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, fiind deci exclus concursul, și până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune și nu sunt întrunite condițiile pentru a se reține starea de recidivă. Spre exemplu, o persoană comite o infracțiune pentru care primește 6 luni de închisoare iar ulterior săvârșește o altă infracțiune pentru care primește 2 ani de închisoare. Cea de-a doua infracțiune nu este comisă în condițiile recidivei pentru că prima condamnare nu este mai mare de un an.

În cazul pluralității intermediare, pedepsele se contopesc potrivit regulilor de la concursul de infracțiuni.

7.5. Pedepsele

O scurtă clasificare prezintă trei categorii de pedepse: pedepse principale ( detențiunea pe viață, închisoarea și amenda), pedepse accesorii și pedepse complementare.

Pedepsele principale reprezintă sancțiunile de drept penal care pot fi aplicate în individualitatea lor, fără a fi însoțite de alte sancțiuni.

Pedepsele accesorii însoțesc pedepsele principale privative de libertate iar pedepsele complementare vin să completeze pedeapsa principală.

7.5.1. Detențiunea pe viață

Detențiunea pe viață presupune privarea de libertate pe durată nedeterminată. Aceasta nu poate fi aplicată dacă la data pronunțării hotărârii de condamnare, inculpatul a împlinit vârsta de 65 de ani, în locul ei urmând a se aplica pedeapsa închisorii pe o durată de 30 de ani și pedeapsa interzicerii unor drepturi pe durata ei maximă.

În cazul în care condamnatul împlinește 65 de ani în timpul executării pedepsei, pedeapsa detențiunii pe viață poate fi înlocuită ( nefiind obligatoriu) cu pedeapsa închisorii pe o durată de 30 de ani și pedeapsa interzicerii unor drepturi pe durata ei maximă dacă persoana condamnată a avut o conduită bună pe durata executării și dacă și-a îndeplinit integral obligațiile civile.

7.5.2. Închisoarea

Închisoarea constă în privarea de liberate pe durată determinată cuprinsă între 15 zile și 30 de ani.

Închisoarea se execută în penitenciar într-un anumit regim de executare stabilit prin raportare la cuantumul pedepsei aplicate: regimul de maximă siguranță ( pentru pedepse mai mari de 13 ani), regimul închis ( pentru pedepse mai mari de 3 ani), regimul semideschis ( pentru pedepse mai mari de 1 an) și regimul deschis ( pentru pedepse de 1 an sau mai mici).

7.5.3. Amenda

Amenda reprezintă suma de bani pe care condamnatul este obligat să o plătească statului.

Suma corespunzătoare unei zile amendă este cuprinsă între 10 lei și 500 lei iar numărul zilelor amendă este cuprins între 30 de zile și 400 de zile. Prin înmulțirea acestora se obțin limitele generale ale amenzii care sunt cuprinse între 300 de lei și 200.000 lei.

Pedeapsa accesorie

7.5.4. Pedeapsa accesorie

Pedeapsa accesorie, așa cum îi spune și numele este un accesoriu al pedepsei principale privative de libertate.

Pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de lege a căror exercitare a fost interzisă de instanță și ca pedeapsă complementară.

Ce regulă generală, pedeapsa accesorie se execută din momentul din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală a fost executată sau considerată ca executată.

Pedeapsa complementară, are rolul de a completa pedeapsa principală și constă în interzicerea exercitării unor drepturi pe o perioadă de la 1 la 5 ani.

Drepturile al căror exercițiu poate fi interzis sunt:
a) dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice;
b) dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat;
c) dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României;
d) dreptul de a alege;
e) drepturile părintești;
f) dreptul de a fi tutore sau curator;
g) dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii;
h) dreptul de a deține, purta și folosi orice categorie de arme;
i) dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanță;
j) dreptul de a părăsi teritoriul României;
k) dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public;
l) dreptul de a se afla în anumite localități stabilite de instanță;
m) dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță;
n) dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracțiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanță, ori de a se apropia de acestea;
o) dreptul de a se apropia de locuința, locul de muncă, școala sau alte locuri unde victima desfășoară activități sociale, în condițiile stabilite de instanța de judecată.

Degradarea militară este o altă pedeapsă complementară care constă în pierderea gradului și a dreptului de a purta uniformă de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Publicarea hotărârii definitive de condamnare se poate dispune când, ținând seama de natura și gravitatea infracțiunii ori de împrejurările comiterii faptei, publicarea ar putea contribui la prevenirea săvârșirii altor asemenea infracțiuni.

7.6. Individualizarea pedepselor. Forme de adaptare a pedepselor raportat la gravitatea faptelor

Procesul de individualizare a pedepselor presupune adaptarea sancțiunii ce urmează a fi aplicată, la nivelul concret de gravitate al faptei săvârșite și având în vedere și situația persoanei care a comis-o.

Criteriile pe care le poate utiliza instanța în procesul de adaptare a pedepsei sunt printre altele: împrejurările, modul de comitere a infracțiunii, starea de pericol creată, motivul săvârșirii infracțiunii, prezența antecedentelor penale, conduita după săvârșirea infracțiunii etc.

Există, de asemenea, o serie de circumstanțe care atenuează sau agravează periculozitatea concretă a faptei sau a făptuitorului.

Circumstanțele atenuante reprezintă împrejurări legate de faptă sau de făptuitor care diminuează gravitatea faptei sau periculozitatea infractorului și care conduc fie la schimbarea naturii pedepsei din detențiune pe viață în închisoare de la 10 la 20 de ani sau determină reducerea limitelor speciale de pedeapsă cu o treime.

Astfel de circumstanțe sunt: provocarea din partea victimei, depășirea limitelor legitimei apărări, depășirea limitelor stării de necesitate, acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracțiune. De asemenea, pot constitui circumstanțe atenuante și eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii ori împrejurările legate de fapta comisă care diminuează gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului.

Circumstanțele agravante reprezintă împrejurări care sporesc nivelul de periculozitate al unei infracțiuni, putând conduce la aplicarea unei pedepse mai mari.

Circumstanțele agravante sunt limitativ prevăzute de lege: săvârșirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună, săvârșirea infracțiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente degradante, săvârșirea infracțiunii prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri, săvârșirea infracțiunii de către un infractor major împreună cu un minor, săvârșirea infracțiunii în stare de intoxicație voluntară cu alcool sau alte substanțe psihoactive, săvârșirea infracțiunii de către o persoană care a profitat de o calamitate, de starea de asediu sau de starea de urgență, săvârșirea infracțiunii pentru motive discriminatorii cum sunt cele legate de rasă, naționalitate, etnie etc.

Pedeapsa stabilită în sarcina unei persoane poate fi executată fie în penitenciar, fie prin alternativa oferită de instituția suspendării sub supraveghere, cele două reprezentând condamnări efective.

O altă alternativă la privarea de libertate o constituie și renunțarea la aplicarea pedepsei precum și amânarea aplicării pedepsei, acestea reprezentând soluții de necondamnare dar care individualizează răspunderea penală.

Renunțarea la aplicarea pedepsei se conturează într-o formă de individualizare a răspunderii penale care permite persoanei ce a comis o infracțiune de o gravitate redusă să nu fie privată de libertate, aplicarea unei pedepse și mediul carceral fiind considerate inoportune din cauza consecințelor pe care le-ar avea asupra celui care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.

Renunțarea la aplicarea pedepsei presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită să fie amenda sau închisoarea de maxim 5 ani, infractorul să nu mai fi suferit anterior nici un fel de condamnare cu excepția infracțiunilor amnistiate și a faptelor care nu mai sunt prevăzute de legea penală, față de acesta să nu se mai fi dispus renunțarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii infracțiunii pentru care este judecat, iar infractorul să nu se fi sustras de la urmărirea penală ori judecată sau să nu fi încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragere la răspundere penală a autorului sau a participanților.

Când se dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, instanța aplică infractorului un avertisment.

Principalul efect al renunțării la aplicarea pedepsei este acela că nu se dispune condamnarea infractorului, acesta nefiind supus niciunei decăderi, interdicții sau incapacități ce ar rezulta din infracțiunea săvârșită.

Amânarea aplicării pedepsei reprezintă o formă de individualizare a răspunderii penale, alternativă la executarea pedepsei în regim de detenție. Această instituție de drept vizează situația în care instanța apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, fiind suficientă supravegherea persoanei pentru un termen de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei.

Acest act de clemență al instanței de judecată poate exista doar dacă sunt îndeplinite anumite condiții expres prevăzute de lege: pedeapsa prevăzută de lege să fie amenda sau închisoare mai mică de 7 ani, pedeapsa stabilită de instanță să fie amenda sau închisoare de cel mult 2 ani, infractorul să nu mai fi fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii cu excepția infracțiunilor amnistiate și a faptelor care nu mai sunt prevăzute de legea penală, infractorul să își fi manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității iar în raport de persoana infractorului și de conduita acestuia avută atât anterior cât și ulterior săvârșirii infracțiunii, instanța să aprecieze că nu este necesară aplicarea imediată a unei pedepse.

Trebuie reținut faptul că persoana față de care a fost dispusă amânarea aplicării pedepsei nu este supusă niciunei decăderi, interdicții sau incapacități ce ar rezulta din infracțiunea săvârșită cu condiția ca aceasta să nu fi săvârșit din nou o infracțiune până la expirarea termenului de supraveghere care să se finalizeze cu o condamnare și nici să nu se fi descoperit o cauza de anulare a amânării aplicării pedepsei care presupune existența unei fapte anterioare săvârșirii infracțiunii pentru care aplicarea pedepsei a fost amânată și de existența căreia să se fi aflat abia pe parcursul termenului de supraveghere.

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este o formă de individualizare judiciară a executării pedepsei care permite instanței de judecată să suspende executarea efectivă a pedepsei stabilite, infractorul fiind lăsat în libertate pe durata unui termen de supraveghere cuprins între 2 și 4 ani.

Termenul de supraveghere nu poate fi mai mic decât durata pedepsei aplicate.

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere poate fi aplicată doar dacă sunt îndeplinite anumite condiții expres prevăzute de lege: pedeapsa aplicată de instanță să fie închisoarea de cel mult 3 ani, infractorul să nu mai fi fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an cu excepția infracțiunilor amnistiate, a faptelor care nu mai sunt prevăzute de legea penală și a infracțiunilor săvârșite din culpă, infractorul să își fi manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității iar în raport de persoana infractorului și de conduita acestuia avută atât anterior cât și ulterior săvârșirii infracțiunii, instanța să aprecieze că aplicarea pedepsei este suficientă, însă fără executarea ei efectivă.

Nu este posibilă dispunerea suspendării executării pedepsei sub supraveghere dacă pedeapsa aplicată este numai amenda, dacă pedeapsa a fost inițial amânată dar ulterior amânarea a fost revocată ori dacă infractorul s-a sustras de la urmărirea penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragere la răspundere penală a autorului sau a participanților.

Din punct de vedere al efectelor, în cazul în care condamnatul nu a săvârșit o nouă infracțiune descoperită până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea suspendării sub supraveghere și nu s-a descoperit o cauză de anulare ( generată de existența unei fapte anterioare dispunerii soluției de suspendare dar descoperită abia în termenul de încercare), pedeapsa aplicată va fi considerată executată.

7.7. Măsurile de siguranță

Măsurile de siguranță sunt sancțiuni de drept penal care au în principal rolul de a preveni săvârșirea de infracțiuni.

Apărarea pe care statul trebuie să o asigure cetățenilor nu poate fi realizată doar prin pedepse ori măsuri educative mai ales atunci când vorbim despre situații precum alienația mintală sau toxicomania.

Scopul măsurilor de siguranță este unul preponderent preventiv și vizează înlăturarea unei stări de pericol sau cel puțin controlarea acesteia.

Pentru a se putea lua o măsură de siguranță trebuie să ne aflăm în prezența unei fapte prevăzută de legea penală în mod nejustificat. Mai exact trebuie ca o persoană să comită o faptă prevăzută de legea penală chiar dacă nu este vorba de o infracțiune, fără să aibă vreo scuză permisă de lege.

Măsurile de siguranță pe care le prevede legea sunt: obligarea la tratament medical, interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii, confiscarea specială și confiscarea extinsă.

Cel care a comis fapta va fi obligat să urmeze un tratament medical în situația în care se constată că a săvârșit-o din cauza unei boli, inclusiv cea provocată de consumul de alcool și că prezintă pericol pentru societate riscând deci să repete comportamentul antisocial și pe viitor.

Internarea medicală, ca și obligarea la tratament medical se ia față de o persoană care a comis o faptă antisocială, care prezintă pericol pentru societate și a cărei situație personală poate fi îngrijită doar prin internarea medicală până la momentul vindecării sau până la momentul în care se obține cel puțin o ameliorare a stării de sănătate care a condus la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală.

Interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii reprezintă o măsură de siguranță luată împotriva celor care comit fapte antisociale din cauza incapacității, lipsei de pregătire sau a altor cauze ( cum ar fi vârsta înaintată, lipsa de experiență ).

Această măsură se ia pe o durată de cel puțin un an, având în esență rolul de a împiedica săvârșirea activității prin intermediul căreia s-a ajuns la comiterea unei fapte antisociale și rolul de a acorda un timp pentru căpătarea abilităților necesare și care, evident au lipsit până la acel moment.

Confiscarea specială presupune luarea unor bunuri care au legătură cu comiterea unor fapte antisociale de la persoanele care le dețin și care le-au folosit pentru săvârșirea faptei sau de la persoanele care au știut că bunurile lor sunt folosite în scopuri contrare legii.

De exemplu, bunuri introduse în țară prin contrabandă, monede false, arma folosită pentru săvârșirea unui omor sau bunurile date pentru a răsplăti pe cel care a comis fapta, vor fi confiscate.

Confiscarea extinsă se aplică doar în situația în care o persoană a săvârșit o infracțiune pentru care a fost condamnată penal dacă fapta comisă i-a adus făptuitorului un folos material ( bani, bunuri etc) și dacă legea pedepsește acea faptă cu închisoarea de cel puțin 4 ani.

Această măsură de siguranță se aplică și în situația în care bunurile provenite din activități infracționale nu se mai găsesc, urmând a fi confiscate alte bunuri până la valoarea lor.

7.8. Minoritatea

Problema sancționării penale a minorilor a fost mereu o provocare pentru legiuitor deoarece vârsta fragedă a celor care comit infracțiuni face ca pedeapsa să nu reprezinte o soluție.

De obicei, minorii comit infracțiuni din cauza situației din familie, a nevoilor sau a anturajului ceea ce l-a făcut pe legiuitorul Noului Cod Penal să stabilească pentru minori doar posibilitatea aplicării de măsuri educative în locul pedepselor.

Trebuie înțeles că măsurile educative au principalul rol de a corecta minorul pentru a preveni săvârșirea de noi infracțiuni.

Măsurile educative sunt împărțite în funcție de gravitatea infracțiunilor în măsuri educative neprivative de libertate sau privative de libertate pentru faptele de o gravitate ridicată.

Măsurile educative neprivative de libertate:

Stagiul de formare civică presupune obligația minorului de a participa la un program educativ cu o durată de cel mult patru luni cu scopul de a-l ajuta pe acesta să conștientizeze consecințele faptelor sale și de a-l responsabiliza pe viitor.

Supravegherea minorului presupune controlarea și îndrumarea minorului pe o perioadă cuprinsă între două și șase luni sub coordonarea serviciului de probațiune. Scopul este acela de a preveni contactul cu mediul infracțional și de a asigura participarea minorului la cursuri școlare sau de formare profesională.

Consemnarea la sfârșit de săptămână presupune obligația minorului de a nu părăsi locuința în zilele de sâmbătă și duminică pe o perioadă cuprinsă între 4 și 12 săptămâni. Scopul este și de această dată acela de a preveni contactul cu mediul infracțional.

Asistarea zilnică este măsura educativă ce se ia pe o durată cuprinsă între 3 și 6 luni și presupune obligația minorului de a respecta un program stabilit de serviciul de probațiune. Respectivul program cuprinde activitățile ce urmează a fi desfășurate, condițiile de desfășurare, orar și interdicțiile la care este supus minorul.

Pe durata măsurilor educative neprivative de libertate, minorului îi pot fi impuse o serie de obligații și de restricții cum ar fi: obligația de a urma un curs de formare profesională sau pregătire școlară, interdicția de a depăși fără acordul serviciului de probațiune o anumită limită teritorială stabilită de instanța de judecată( de exemplu să nu părăsească orașul ).

În cazul în care pe durata măsurilor educative, minorul fie nu respectă obligațiile impuse fie comite noi infracțiuni, măsura educativă stabilită inițial poate fi prelungită până la maximul acesteia sau poate fi înlocuită cu o măsură mai dură tot neprivativă de libertate sau chiar înlocuirea cu o măsură educativă privativă de libertate.

Internarea într-un centru educativ este o măsură educativă privativă de libertate care presupune internarea minorului într-o instituție pentru recuperarea sa unde va urma programe de pregătire școlară și formare profesională care să asigure îndreptarea acestuia și reintegrarea socială.

Scopul este același: de a preveni contactul cu mediul infracțional și de a asigura o mai bună șansă de îndreptare a comportamentului.

Durata pentru care se poate dispune această măsură este cuprinsă între unu și trei ani.

Internarea într-un centru de detenție are gradul maxim de severitate între măsurile educative și presupune internarea minorului într-o instituție specializată cu regim de pază și supraveghere. Minorul va fi obligat să urmeze programe intensive de reintegrare socială pregătire școlară și formare profesională.

Durata pentru care se poate dispune această măsură este cuprinsă între 2 și 5 ani pentru fapte pedepsite cu mai puțin de 20 de ani închisoare și între 5 și 15 ani pentru fapte pedepsite de lege cu închisoarea de 20 de ani sau detențiune pe viață.

Trebuie reținut că minorul care la momentul pronunțării hotărârii de condamnare a devenit major poate să execute măsura privativă de libertate în penitenciar.

7.9. Cauzele care inlatura sau modifica executarea pedepsei

Eficiența unei pedepse nu este dată doar de cuantumul acesteia ci și de executarea sa la un interval de timp cât mai apropiat de momentul în care se pronunță hotărârea definitivă de condamnare.

În situația în care de la momentul rămânerii definitive și până la momentul executării trece un interval mare de timp, sancțiunea aplicată își pierde din utilitate caz în care statul poate acorda în anumite condiții, o așa zisă iertare a persoanelor condamnate.

Executarea pedepsei este fie înlăturată, fie modificată prin amnistia intervenită după condamnare, grațiere sau prescripția executării pedepsei.

Amnistia postcondamnatorie înlătura executarea pedepsei. Aceasta se acordă prin lege adoptată de Parlament.

Trebuie reținut faptul că amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranță și drepturilor persoanei vătămate. În concret, persoana iertată de lege nu va executa efectiv pedeapsa stabilită dar va fi în continuare obligat să despăgubească victima sau în anumite situații i se va confisca bunul cu care a comis o anumită infracțiune.

Grațierea presupune înlăturarea în tot sau în parte a executării pedepsei sau înlocuirea acesteia cu una mai ușoară. Așadar, grațierea este la rândul său o iertare, un act de clemență, care poate înlătura toata pedeapsa pronunțată prin hotărâre definitivă, o parte din executarea pedepsei sau poate înlocui o pedeapsă mai grea cu una mai ușoară.

La fel ca în cazul amnistiei nici grațierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranță și drepturilor persoanei vătămate. În concret și în acest caz, cel care a săvârșit o infracțiune va trebui să acorde despăgubiri persoanei vătămate dacă a fost obligat în acest sens și va trebui să se supună efectelor măsurii de siguranță, oricare ar fi aceasta.

Prescripția executării pedepsei are ca efect înlăturarea pedepsei principale. Acest efect se produce dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare trece un anumit interval de timp, stabilit de lege iar pedeapsa nu a fost executată.

Așa cum am precizat anterior, trecerea intervalului mare de timp în care pedeapsa principală nu a fost executată o face să își piardă eficiența și utilitatea.

Există însă anumite situații în care executarea pedepsei nu se va prescrie indiferent cât timp trece de la rămânerea ei definitivă din cauza gravității faptelor comise.

Este vorba despre infracțiunile de genocid, contra umanității și de război, indiferent de data la care au fost comise și infracțiunile de omor, omor calificat și infracțiuni intenționate urmate de moarte victimei.

Trebuie reținut faptul că simpla trecere a timpului nu va conduce la prescripția executării. Dacă în acel interval de timp a mai fost săvârșită o nouă infracțiune, prescripția se întrerupe ceea ce înseamnă ca termenul scurs până la acea dată nu va fi luat în considerare.

7.10. Cauzele care inlatura consecintele condamnarii

Consecințele condamnării sunt înlăturate dacă după executarea unei pedepse și ca urmare a trecerii unui anumit interval de timp stabilit de lege, persoana care a executat acea pedeapsă are un comportament pozitiv în societate. În aceste condiții va beneficia de o iertare a consecințelor faptei sale.

Când vorbim despre consecințele faptelor sale ne referim la existența anumitor interdicții, incapacități și decăderi care vor fi înlăturate ca efect al reabilitării de drept sau judecătorească.

Trebuie avut în vedere că reabilitarea nu are ca efect reintegrarea în funcţia din care condamnatul a fost scos ca urmare a condamnării şi nici de redare a gradului militar pierdut. De asemenea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă stabilite.

Reabilitarea de drept este caracteristică în general infracţiunilor cu un grad mai mic de pericol pentru care s-au aplicat condamnări cu durată mică.

Legea prevede că reabilitatarea are loc de drept în cazul condamnărilor la pedeapsa amenzii, la pedeapsa închisorii care nu depășește 2 ani sau la pedeapsa închisorii a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere dacă pe parcursul a 3 ani, condamnatul nu a săvârșit o altă infracțiune.

Așadar, luând ca exemplu situația unei pedepse cu executare, dacă după momentul executării sale și pentru următorii 3 ani, condamnatul nu a săvârșit o altă infracțiune, acesta va fi reabilitat de drept ( fără efectuarea unor alte formalități) de către autoritatea care ține evidența cazierului judiciar care va șterge mențiunile referitoare la pedeapsa aplicată condamnatului.

Reabilitarea judecătorească se face prin intermediul instanței de judecată, la cererea condamnatului și vizează infracțiuni mai grave pentru care s-au stabilit condamnări mai dure și presupune trecerea unui interval de timp mai mare.

Acest interval de timp se calculează tot de la executarea hotărârii sau de la data când aceasta s-a prescris și presupune ca în intervalul de timp stabilit de lege condamnatul să nu fi săvârșit o altă infracțiune, să fi achitat integral obligațiile bănești stabilite în sarcina sa prin hotărârea de condamnare sau să facă dovada că nu a avut posibilitatea să le îndeplinească ori că partea civilă ( partea căreia trebuia să îi plătească sumele de bani) a renunțat la aceste despăgubiri.

8. Drept penal. Partea speciala

8.1. Infracțiuni contra persoanei

În cele ce urmează vom trata din fiecare subcapitol infracțiunile cele mai des întâlnite în practică, cele mai uzuale și cu cel mai mare impact asupra societății și justițiabililor.

8.1.1. Infracțiuni contra vieții

Omorul

Noțiune: suprimarea vieții unei persoane, săvârșită cu intenție.

Poate fi săvârșit de orice persoană fizică sau juridică cu capacitate penală.

Încercarea de a determina o persoană, prin constrângere sau corupere, să comită o infracțiune de omor constituie la rândul ei o infracțiune ( încercarea de a determina săvârșirea unei infracțiuni – art 370 Cod Penal) iar dacă infracțiunea de omor s-a și săvârșit, persoana care a exercitat actele de determinare este instigator la infracțiunea de omor.

Victima trebuie să fie o persoană fizică în viață.

Consimțământul victimei la săvârșirea omorului nu constituie cauză justificativă.

În unele situații, în funcție de calitatea victimei, în cazul suprimării vieții unei persoane putem discuta despre alte infracțiuni: daca victima este membru de familie vom avea infracțiunea de violență în familie, daca victima este judecător, procuror, avocat/ membru de familie al acestora iar infracțiunea se săvârșește în timpul sau în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu, vom discuta despre infracțiunea de ultraj judiciar. Dacă victima este un funcționar public, un polițist sau un jandarm/ un membru de familie al acestora, în condițiile anterioare, ne vom afla în fața infracțiunii de ultraj.

Pluralitatea de victime atrage reținerea infracțiunii de omor calificat.

La nivel de intenție, trebuie să existe intenția de a ucide, nu intenția generală de a vătăma.

Infracțiunea se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani.

Omorul calificat

Reprezintă o variantă agravată a omorului simplu și presupune săvârșirea acestei infracțiuni în vreuna dintre circumstanțele speciale prevăzute de lege: cu premeditare, din interes material, pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse, pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni, de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor, asupra a două sau mai multor persoane, asupra unei femei gravide, prin cruzimi ( chinuirea suplimentară a victimei care descrie ferocitatea infracțiunii).

Infracțiunea se pedepsește cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani.

Uciderea din culpă

Noțiune: în varianta tip ( de bază ) reprezintă suprimarea vieții unei persoane, săvârșită din culpă prin acțiuni sau inacțiuni ale făptuitorului. În varianta agravată presupune ca suprimarea vieții să fie cauzată de nerespectarea dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități. De asemenea, uciderea din culpă a două sau mai multor persoane reprezintă tot o variantă agravată.

Această infracțiune poate fi săvârșită de orice persoană fizică sau juridică cu capacitate penală.

Victima trebuie să fie o persoană fizică în viață.

Fapta nu este tipică dacă există culpa exclusivă a persoanei vătămate dar va fi tipică dacă există atât culpa persoanei vătămate cât și a făptuitorului.

8.1.2. Infracțiuni contra integrității corporale sau vieții

Lovirea sau alte violențe

Noțiune: lovirea sau orice acte de violență ce cauzează suferințe fizice. Dacă lovirile produc leziuni sau afectează sănătatea unei persoane pentru care este nevoie de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, ne vom afla în fața unei variante agravate a acestei infracțiuni.
Pentru existența acestei infracțiuni trebuie să existe fie violențe fizice, fie violențe psihice cauzatoare de suferințe fizice.
Fapta poate fi realizată și printr-o sperietură, pulverizarea unui spray lacrimogen etc. Pentru situația variantei agravate ( cel mult 90 de zile de îngrijiri medicale) trebuie reținut că numărul de zile de îngrijiri medicale poate fi diferit de numărul de zile de spitalizare sau de concediu medical.
Această infracțiune va fi cercetată doar în situația în care victima depune plângere prealabilă, cu excepția lovirilor săvârșite asupra unui membru de familie când organele judiciare se pot sesiza din oficiu.

Vătămarea corporală
Noțiune: lovirea sau alte acte de violență care au produs consecințe mai grave decât cele prezentate la infracțiunea de loviri sau alte violențe. În concret, numărul de zile de îngrijiri medicale trebuie să fie mai mare de 90 de zile sau să fi avut ca urmare o infirmitate, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul sau punerea în primejdie a vieții.
Trebuie reținut că punerea în primejdie a vieții trebuie să fie doar o urmare a acestei fapte, nu scopul său deoarece în această situație ne vom afla în prezența unei tentative la infracțiunea de omor.

Vătămarea corporală din culpă
Această infracțiune le cuprinde într-o anumită măsură pe cele de loviri sau alte violențe și vătămare corporală cu mențiunea că forma de vinovăție trebuie să fie culpa iar nu intenția.
În concret, există vătămare corporală din culpă dacă fapta de loviri sau alte violențe în forma agravată ( cel puțin 90 de zile de îngrijiri medicale) este săvârșită de o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune. Vătămarea corporală în formele prezentate anterior se pedepsește când este săvârșită din culpă iar în situația în care a fost săvârșită ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități, pedeapsa prevăzută de lege este mai mare pentru că este o variantă agravată. Tot o variantă agravată există și în situația în care vătămarea corporală din culpă a fost comisă față de două sau mai multe victime.
Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a victimei iar dacă este săvârșită asupra unui membru de familie organele judiciare se pot sesiza din oficiu.

Rele tratamente aplicate minorului
Noțiune: punerea în primejdie gravă prin măsuri sau tratamente de orice fel a dezvoltării fizice, intelectuale, morale a minorului de către părinți sau de către orice persoană în grija căreia se află minorul.
Așa cum este lesne de înțeles, făptuitorul este fie părintele minorului, fie persoana în îngrijirea căreia se află minorul (tutore, curator, rudă, bonă etc.)
Infracțiunea se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 7 ani.

8.1.3. Infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie

Violența în familie

Noțiune: faptele de omor, omor calificat, lovirea sau alte violențe, vătămare corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte săvârșite asupra unui membru de familie.
Potrivit Codului Penal, prin membru de familie se înțelege: părinți, copii, frați, surori și copiii acestora, persoanele devenite prin adopție astfel de rude, soțul, persoanele care au relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc precum și persoana adoptată sau copiii acesteia în raport cu rudele firești.
În cazul acestei infracțiuni, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu ( fără existența unei plângeri prealabile din partea victimei).
Legea pedepsește mai aspru această infracțiune în sensul în care limita maximă prevăzută pentru omor, omor calificat, lovirea sau alte violențe, vătămare corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se majorează cu o pătrime.

8.1.4. Infracțiuni contra libertății persoanei

Lipsirea de libertate în mod ilegal

Noțiune: lipsirea ori restricționarea libertății unei persoane în mod ilegal, răpirea unei persoane dacă aceasta nu își poate exprima voința ori nu se poate apăra. Dacă fapta este săvârșită de către o persoană înarmată, asupra unui minor sau punând în primejdie viața ori sănătatea victimei sau dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, atunci ne vom afla în fața unei variante agravate.
Dată fiind gravitatea faptei, limitele de pedeapsă stabilite de lege sunt ridicate: de la 1 la 7 ani și de la 3 la 10 respectiv de la 7 la 15 în cazul variantelor agravate.

Amenințarea

Noțiune: crearea unei stări de temere pentru o persoană prin amenințarea acesteia cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare împotriva sa ori a altei persoane.
Este esențială producerea stării de temere iar răul cu care se amenință trebuie să fie injust și cu posibilitate de producere imediată.
Fapta se sancționează cu închisoare sau amendă și este necesară existența unei plângeri prealabile din partea victimei.

Șantajul

Această faptă are, la rândul ei, mai multe modalități de săvârșire. În principal trebuie reținut că făptuitorul trebuie să urmărească dobândirea unui folos injust ( care nu i se cuvin ) fie că este de ordin patrimonial fie nepatrimonial ( de exemplu fie că se urmărește sau nu obținerea unei sume de bani ). Făptuitorul încearcă să obțină acest folos prin una din următoarele modalități: constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva ori prin amenințarea cu divulgarea unei fapte reale sau imaginare dar compromițătoare pentru persoana amenințată sau pentru un membru de familie al acesteia.
Fapta se sancționează cu o pedeapsă de la 1 la 5 ani sau de la 2 la 7 ani pentru situația în care s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial.

8.1.5. Infracțiuni contra libertății și integrității sexuale

Violul

Presupune întreținerea de raporturi sexuale sau acte sexuale cu o persoană, fără acordul acesteia, prin constrângerea sa, prin punerea în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința ori profitând de această stare.
În varianta agravată ( cu limite de pedeapsă mai mari ) infracțiunea poate fi săvârșită împotriva unei victime care se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza ori tratamentul făptuitorului, fapta a fost comisă de către un membru de familie sau de către o persoană care conviețuiește cu victima, este minor, fapta a fost comisă pentru producerea de materiale pornografice, a avut ca urmare o vătămarea corporală sau a pus în pericol viața victimei în orice alt mod sau a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună.
Legea pedepsește inclusiv tentativa la această infracțiune iar limitele de pedeapsă sunt foarte mari având în vedere gravitatea ridicată a infracțiunii ( închisoare de până la 18 ani în forma ei consumată )

8.1.6. Infracțiuni care aduc atingere domiciliului și vieții private

Violarea de domiciliu

Noțiune: pătrunderea fără drept și în orice mod într-o locuință, încăpere dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, fără acordul persoanei care le folosește ( nu neapărat proprietarul ).
Există violare de domiciliu și atunci când locuința nu este efectiv ocupată însă persoana care de folosește în mod obișnuit de acea locuință nu își dă acordul pentru ca o altă persoană să aibă acces.
Această infracțiune va fi comisă în variantă agravată dacă este săvârșită de o persoană înarmată, în timpul nopții sau prin folosire de calități mincinoase.
Fapta este sancționată cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă și este necesară plângerea prealabilă a victimei.

8.2. Infracțiuni contra patrimoniului

Furtul

Noțiune: luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept
Nu poate forma obiectul furtului un bun abandonat. Este necesar ca bunul să se afle în proprietatea, în posesia sau în detenția legitimă a uni persoane.
Fapta poate fi săvârșită de orice persoană fizică sau juridică cu capacitate penală, inclusiv de proprietarul bunului cu condiția ca acesta să îl sustragă de la o persoană care îl deține în mod legitim.
Furtul presupune așadar deposedarea unei persoane de un bun mobil, fără acordul său și împosedarea unei alte persoane.
Restituirea bunului nu înlătură caracterul penal al faptei și nici răspunderea penală.
O altă chestiune care trebuie reținută este aceea că luarea bunului mobil ( bun mobil care include și energia electrică sau orice altă energie cu valoare economică) trebuie să se facă fără violență.
În situația în care intervine un comportament violent, vom fi în prezența infracțiunii de tâlhărie.

Furtul calificat

Această infracțiune are la bază săvârșirea infracțiunii de furt într-o împrejurare agravantă expres prevăzută de lege sau asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural ori furtul unor alte bunuri expres prevăzute de lege.
Împrejurările agravante presupun săvârșirea faptei într-un mijloc de transport în comun, în timpul nopții, de o persoană mascată, deghizată sau travestită, prin efracție, escaladare, folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase, prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere, asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural, prin violare de domiciliu sau sediu profesional ori de către o persoană având asupra sa o armă.
Această ultimă împrejurare agravantă – săvârșirea furtului de către o persoană ce are asupra sa o armă – presupune ca arma să se afle asupra făptuitorului dar ca acesta să nu o folosească.
Dacă făptuitorul va folosi arma, fapta sa va constitui infracțiunea de tâlhărie calificată.

Tâlhărie

Noțiune: furtul săvârșit prin violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să își asigure scăparea.
Trebuie reținut că în momentul în care infracțiunii de furt i se alătură violența, ne aflăm în fața infracțiunii de tâlhărie.
Legiuitorul sancționează mai grav această infracțiune. Limitele de pedeapsă sunt între 2 și 7 ani de închisoare.

Tâlhărie calificată

Noțiune: tâlhăria săvârșită prin folosirea unei arme ori substanțe explozive, narcotice sau paralizante , prin simularea de calități oficiale, de o persoană mascată, deghizată sau travestită, în timpul nopții, într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport, prin violare de domiciliu sau sediu profesional, tâlhăria care are ca urmare vătămarea corporală a victimei ori tâlhăria care privește bunurile expres prevăzute de lege în cazul furtului calificat.
De această dată, spre deosebire de furtul calificat, este nevoie ca arma făptuitorului să fie folosită efectiv.
Legiuitorul sancționează această infracțiune cu până la 12 ani de închisoare.

8.3. Infracțiuni de corupție

Luarea de mită

Este infracțiunea pe care o comite un funcționar public care, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar.
Cu titlu de exemplu, constituie infracțiunea de luare de mită, fapta unui polițist care primește o sumă de bani pentru a nu sancționa un șofer.
Banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar când nu se mai găsesc, se vor confisca prin echivalent ( vor fi confiscate alte bunuri ale celui care a primit banii sau foloasele până la valoarea celor primite și care nu se mai găsesc)

Darea de mită

Această infracțiune corespunde celei de luare de mită în sensul că este comisă de persoana care promite , oferă sau dă bani sau alte foloase funcționarului public pentru a-l determina la îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar.
Pentru a continua exemplul dat în cazul infracțiunii de luare de mită, în această situație darea de mită se săvârșește în momentul în care un șofer îi oferă unui polițist o sumă de bani pentru a nu fi sancționat.
Mituitorul nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organele de urmărire penală să fi fost sesizate cu privire la această infracțiune.
De asemenea, dacă cel care dă mita a fost constrâns să o facă, fapta nu constituie infracțiune.
Banii, valorile sau orice alte bunuri date se restituie persoanei care le-a dat, dacă au fost date în urma constrângerii sau după efectuarea denunțului. Când nu se mai găsesc, se vor confisca prin echivalent.

Traficul de influență

Noțiune: fapta de a pretinde, de a primi sau de a accepta promisiunea de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârșită de către o persoană care fie are influență fie lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public și care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în atribuțiile de serviciu ale acestuia ori să îndeplinească un act contrar.
Există această infracțiune când prietenul unui funcționar public primește o sumă de bani pentru a-l convinge pe acesta să elibereze un document. În aceeași situație se află și cel care pretinde că este prieten cu funcționarul public, chiar dacă în realitate legătura de prietenie nu există.
Banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar când nu se mai găsesc, se vor confisca prin echivalent.

Cumpărarea de influență

Este infracțiunea comisă de cel care promite, oferă sau dă o anumită sumă de bani, sau alte foloase, pentru sine sau pentru altul, direct sau indirect, unei persoane care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public pentru a-l determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în atribuțiile de serviciu ale acestuia ori să îndeplinească un act contrar.
Cumpărătorul de influență nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organele de urmărire penală să fi fost sesizate cu privire la această infracțiune.
Banii, valorile sau orice alte bunuri date sau oferite se restituie persoanei care le-a dat, dacă au fost date după efectuarea denunțului. Când nu se mai găsesc, se vor confisca prin echivalent.

8.4. Infracțiuni de fals

Paleta acestui tip de infracțiuni este una destul de largă, destul de rigidă ca terminologie astfel că vom trata în această secțiune două din infracțiunile de fals care au la ora actuală poate cea mai mare pondere în societate.
Vom prezenta infracțiunile de falsificare de monede și fals în declarații având în vedere impactul și frecvența acestora în societate.
În contextul economic actual și raportându-ne și la perioada de timp în care circulația cetățenilor s-a făcut pe baza unor declarații pe proprie răspundere, am apreciat că prezentarea celor două infracțiuni amintite anterior ar prezenta utilitate practică

Falsificarea de monede

Legea penală sancționează falsificarea de monedă cu condiția ca aceasta să aibă valoare circulatorie în momentul falsificării ei.
În acest context, dacă monezile falsificate sunt dintre cele care fac parte din patrimoniul cultural fapta nu va reprezenta falsificare de monede.
În ceea ce privește punerea în circulație a acestora, legiuitorul sancționează atât falsificarea monedelor aflate deja în circulație cât și falsificarea făcută înainte de punerea oficială în circulație a lor.
Trebuie reținut ca legea pedepsește inclusiv tentativa de falsificare de monede.
Raportat la gravitatea faptei, pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 3 la 10 ani.

Falsul în declarații

Noțiune: fapta unei persoane de a face o declarație necorespunzătoare adevărului, în fața unui funcționar public sau a unei unități în care acesta își desfășoară activitatea, în vederea producerii unei consecințe juridice pentru sine sau pentru altul dacă potrivit legii ori împrejurărilor, declarația făcută servește la producerea acelei consecințe.
În concret, atâta timp cât declarația ( falsă) făcută va fi urmată de producerea unui rezultat pentru cel ce o face sau pentru o altă persoană, vom fi în prezența infracțiunii de fals în declarații.
Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă.

8.5. Infracțiuni contra sigurantei publice

Punerea în circulație sau conducerea unui vehicul neînmatriculat

Așa cum reiese chiar din denumirea infracțiunii, legea pedepsește punerea în circulație sau conducerea pe drumurile publice a autovehiculelor sau tramvaielor neînmatriculate sau neînregistrate.
Infracțiunea este cu atât mai gravă, având și limite de pedeapsă mai mari dacă numărul de înmatriculare este fals.
În egală măsură va fi răspunzător pentru această faptă și cel care tractează o remorcă neînmatriculată sau neînregistrată ori cu număr fals.

Conducerea unui vehicul fără permis de conducere

Reprezintă infracțiune fapta de a conduce pe drumurile publice un vehicul, autovehicul sau un tramvai, fără a poseda permis de conducere.
Tot aceeași infracțiune comite și persoana care conduce cu un permis de conducere necorespunzător categoriei din care face parte vehiculul respectiv sau care are permisul retras, anulat ori i-a fost suspendat dreptul de a conduce autovehicule ( de exemplu în situația săvârșirii unei contravenții ).
Legea incriminează și fapta de a încredința vehiculul pentru care este necesar un anumit permis de conducere unei persoane despre care cunoaște că nu îl posedă, că are dreptul suspendat sau că se află sub influența băuturilor alcoolice ori a unor substanțe psihoactive.

Conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe

Legea penală sancționează conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care există obligativitatea de a deține permis de conducere, dacă persoana care conduce are o îmbibație alcoolică de peste 0.80 g/l alcool pur în sânge.
Cu aceeași pedeapsă de sancționează și persoana care în condițiile prezentate anterior se află sub influența unor substanțe psihoactive.
Dacă persoana aflată fie sub influența băuturilor alcoolice fie sub influența unor substanțe psihoactive efectuează transport public de persoane, transport de substanțe sau produse periculoase, este instructor auto sau se află în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, în aceste situații, fapta se va sancționa cu o pedeapsă mai mare.

Refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice

Legea penală sancționează refuzul sau sustragerea conducătorului unui vehicul pentru care există obligativitatea de a deține permis de conducere, a instructorului auto sau a examinatorului care se află în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere de la prelevarea de mostre biologice pentru a se stabili alcoolemia sau prezența unor substanțe psihoactive.

9. Procedura penala. Partea generala

Instituțiile de drept procesual penal au la prima vedere un caracter abstract. În cele ce urmează am încercat o punctare a elementelor esențiale prin scurte explicații care să conducă la o mai ușoară înțelegere a instrumentelor și pârghiilor avute la îndemână de justițiabili în vederea soluționării problemelor de ordin penal.

9.1. Actiunea penala si actiunea civila in procesul penal

Acțiunea penală

Această instituție de drept reprezintă în concret întregul procedeu prin care autorul unei infracțiuni este tras la răspundere penală ceea ce presupune soluționarea prin intermediul justiției a conflictului penal creat.
Pentru tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, este necesară efectuarea unor acte procesuale care necesită intervenţia anumitor organe şi persoane, în anumite forme şi după reguli bine stabilite. Toate aceste aspecte pot fi traduse în acțiunea penală.
Pentru a putea fi pusă în mișcare acțiunea penală este necesar să existe probe care să conducă la presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există vreun motiv prevăzut de lege care să împiedice exercitarea acțiunii penale.

Acțiunea civilă

În urma săvârșirii unei infracțiuni, victima are posibilitatea de a solicita în cadrul procesului penal, tragerea la răspundere a făptuitorului și din punct de vedere civil.
În concret, victima unei infracțiuni are posibilitatea de a-i fi reparată suferința materială și morală suferită ca urmare a infracțiunii.
Posibilitatea de a solicita aceste daune poartă denumirea juridică de constituire de parte civilă.
Odată cu această solicitare, victima devine din persoană vătămata, parte civilă

Constituirea de parte civilă se poate face cel mai târziu până la începerea cercetării judecătorești în procesul penal ( până la administrarea primei probe ).
De asemenea, în anumite situații, partea civilă își poate recupera prejudiciul de la partea responsabilă civilmente ( persoana care răspunde din punct de vedere al despăgubirilor pentru cel care a săvârșit infracțiunea). Un exemplu de parte responsabilă civilmente îl constituie societatea de asigurări în cazul unei infracțiuni de ucidere din culpă. Societatea de asigurări va plăti toată suma ce va fi stabilită cu titlu de prejudiciu pentru cei care s-au constituit părți civile.
Trebuie reținut că în situația în care partea civilă renunță la pretențiile sale, nu va putea reveni asupra renunțării și nici nu va putea introduce acțiune la instanța civilă pentru aceleași pretenții

9.2. Participanții în procesul penal

În cadrul procesului penal există o serie de persoane implicate, fiecare având calitatea, rolul, drepturile și obligațiile sale.
Participanții în procesul penal sunt: organele judiciare, avocatul, inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente, suspectul ( calitatea avută de cel care săvârșește o infracțiune înainte de a deveni inculpat), persoana vătămată ( victima care nu s-a constituit parte civilă).

Rolul procurorului în cadrul procesului penal: efectuează urmărirea penală conduce şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, conduce şi controlează activitatea altor organe de cercetare penală; sesizează instanţele judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale; exercită acţiunea civilă; participă la şedinţele de judecată; exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti; apără drepturile şi interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane.

Inculpatul este persoana față de care se porneşte procesul penal, în vederea aflării adevărului cu privire la faptă şi a tragerii la răspundere penală dacă se stabileşte vinovăţia sa.

Avocatul, în calitate de apărător al părţii, poate participa în procesul penal în două modalităţi:
- prin desemnarea sa de către parte, aceasta având posibilitatea de a-şi alege un avocat care să îi susţină interesele.
- prin desemnarea din oficiu de către organul judiciar competent, când asistenţa juridică este obligatorie.

Persoana vătămată
Este persoana fizică sau juridică ce a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială. Dacă persoana vătămată solicită repararea pagubei suferite prin infracţiune, în cadrul procesului penal, se constituie parte civilă printr-o declaraţie scrisă sau verbal.

Partea responsabilă civilmente
Este partea chemată, potrivit legii civile, să răspundă pentru pagubele provocate de inculpat.

Trebuie reținut că: în cazul în care sunteţi parte într-un proces penal, prezenţa dumneavoastrã este necesarã pentru judecarea cauzei şi în situația în care deşi aţi fost anterior citat nu v-aţi prezentat, instanţa poate dispune aducerea dumneavoastră la judecată cu mandat de aducere şi chiar amendarea dumneavoastră.

9.3. Probele, mijloacele de proba si procedeele probatorii

9.3.1 Notiuni generale

Probele constituie elemente de fapt ce contribuie la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la aflarea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare.

Proba se obține în procesul penal prin următoarele mijloace:

Întrebările adresate suspectului sau a inculpatului. În cadrul audierii, organul judiciar adresează o serie de întrebări suspectului sau inculpatului în temeiul legii.

Legea reglementeză, de asemenea, modul de audiere a părții civile și a părții responsabile civilmente, ocazie cu care li se aduc acestora la cunoștință dreptul de a fi asistate de avocat, iar în cazurile de asistență obligatorie, dreptul de a li se desemna un avocat din oficiu;

Martorul
Poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală, conform Orice persoană citată în calitate de martor are următoarele obligații:

• de a se prezenta în fața organului judiciar care a citat-o la locul, ziua și ora arătate în citație;
• de a depune jurământ sau declarație solemnă;
• de a spune adevărul.

Înscrisurile pot servi ca mijloace de probă, dacă, din conținutul lor, rezultă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului.

Procesul-verbal ce cuprinde constatările personale ale organului de urmărire penală sau ale instanței de judecată este mijloc de probă.

Procedeul probatoriu este modalitatea legală de obținere a mijlocului de probă.

Sarcina probei
În acțiunea penală sarcina probei aparține în principal procurorului, iar în acțiunea civilă, părții civile ori, după caz, procurorului care exercită acțiunea civilă în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă.

Suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție, nefiind obligat să își dovedească nevinovăția, și are dreptul de a nu contribui la propria acuzare. În procesul penal, persoana vătămată, suspectul și părțile au dreptul de a propune organelor judiciare administrarea de probe.

9.3.2. Masurile preventive

În procesul penal există patru măsuri preventive care pot fi luate față de suspect sau inculpat: reținerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu, arestarea preventivă.

Ele pot fi grupate în două categorii:

• măsuri preventive privative de libertate- reținerea, arestul la domiciliu, arestarea preventivă;
• măsuri preventive restrictive de libertate- controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune.

Condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru dispunerea măsurilor preventive:
1. există probe sau indicii temeinice că suspectul/inculpatul a săvârșit o infracțiune;
2. să existe suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune;
3. sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată, prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni;
4. nu există nicio cauză care să împiedice punerea în mișcare a acțiunii penale sau exercitarea ei, prevăzute la art. 16 CPP;
5. măsura preventivă să fie proporțională cu gravitatea infracțiunii reținute în sarcina suspectului/inculpatului și necesară pentru realizarea scopului urmărit;
6. O condiție specială reprezintă audierea suspectului sau inculpatului înainte de momentul luării măsurii preventive.

Măsurile preventive se dispun numai față de suspect și față de inculpat. Aplicarea măsurilor preventive asupra celorlalte părți sau subiecți procesuali principali nu este posibilă.

Reținerea

Poate fi luată față de suspect sau inculpat;

Poate fi dispusă de procuror și de organul de cercetare penală;

Se poate dispune numai în parcursul urmăririi penale;

Se poate dispune pe o perioadă de cel mult 24 de ore.

În durata reținerii, nu se include: timpul strict necesar conducerii suspectului sau inculpatului la sediul organului judiciar conform legii, perioada cât suspectul sau inculpatul sa aflat sub puterea unui mandat de aducere emis, dacă acesta a fost adus în fața organului de cercetare penală sau a procurorului pentru a fi audiat, în baza unui asemenea mandat.

Reținerea se dispune prin ordonanță motivată, care trebuie să cuprindă motivele și ziua, ora la care începe și se termină). Un exemplar al ordonanței motivate se înmânează suspectului/inculpatului.

Controlul judiciar

Poate fi luat față de inculpat:

Durata măsurii controlului judiciar:

În cursul urmăririi penale se poate dipsune pe o durată de cel mult 60 zile, durata poate fi prelungită de procuror, fiecare prelungire nu poate depăși 60 zile;

Durata totală a controlului judiciar nu poate să depășească:
1 an- dacă pedeapsa prevăzută de lege este amenda sau închisoarea de cel mult 5 ani;
2 ani- dacă pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 5 ani.

În procedura de cameră preliminară se poate dispune pe o durată ce nu poate depăși 60 zile;

În cursul judecății în primă instanță- nu poate depăși un termen rezonabil și, în toate cazurile, nu poate depăși 5 ani de la momentul trimiterii în judecată.

Controlul judiciar pe cauțiune

Această măsură preventivă poate fi luată față de inculpat în condițiile controlului judiciar menționate anterior.

Cauțiunea: reprezintă o sumă de bani depusă de inculpat la dispoziția organelor judiciare, care garantează respectarea obligațiilor pe care organul judiciar le impune inculpatului pe parcursului participării la procesul penal.
Cauțiunea garantează participarea inculpatului la procesul penal, respectarea de către acesta a obligațiilor impuse de către organul judiciar, poate garanta și plata despăgubirilor acordate pentru repararea prejudiciului, a cheltuielilor judiciare și a amenzii.

Cuantumul cauțiunii este de cel puțin 1000 de lei și se determină în raport cu garantarea acuzației aduse inculpatului, situația materială a acestuia și obligațiile sale legale.

Arestul la domiciliu

Poate fi luat față de inculpat pe o durată de cel mult 30 zile, se poate prelungi numai în caz de necesitate, dacă au apărut temeiuri noi sau se mențin temeiurile ce au determinat luarea măsurii, fiecare prelungire nu poate depăși 30 zile cu excepția fazei de judecată unde fiecare menținere a măsurii nu va putea depăși 60 de zile.

În cursul urmăririi penale, durata maximă a arestului la domiciliu este de 180 de zile

Arestarea preventivă

În cursul urmăririi penale, arestarea preventivă poate fi luată pentru o perioadă de 30 zile; durata reținerii nu se deduce din durata arestării preventive; durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăși un termen rezonabil și nu poate fi mai mare de 180 zile . Se poate prelungi numai în caz de necesitate, dacă au apărut temeiuri noi sau se mențin temeiurile ce au determinat luarea măsurii, fiecare prelungire nu poate depăși 30 zile cu excepția fazei de judecată unde fiecare menținere a măsurii nu va putea depăși 60 de zile.

În cursul judecății în prima instanță, arestul preventiv nu poate depăși un termen rezonabil, nu poate fi mai mare de jumătate din maximul special prevăzut de lege pentru infracțiunea care face obiectul sesizării. Trebuie reținut că în niciun caz nu poate depăși însă 5 ani, în primă instanță.

10. Procedura penala. Partea speciala

10.1. Urmărirea penală

10.1.1. Dreptul de a sesiza organele de urmărire penală și efectuarea urmăririi penale

Liberul acces la justiție este un drept fundamental recunoscut tuturor cetățenilor.

Persoanele fizice sau juridice se pot adresa autorităților pentru rezolvarea problemelor personale sau pentru probleme despre care au cunoștință. Așadar, orice persoană căreia i s-a cauzat o vătămare printr-o infracţiune, sau are cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni poate sesiza organele judiciare prin plângere, denunţ sau plângere prealabilă.

De asemenea, organele de urmărire penală se pot sesiza şi din oficiu când află pe orice altă cale că s-a săvârşit o infracţiune.

Plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin săvârşirea unei infracţiuni.

Plângerea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului dacă este cunoscut şi a mijloacelor de probă.

Plângerea se poate face personal sau prin mandatar. Mandatarul trebuie să fie special, iar procura rămâne ataşată plângerii.

Plângerea făcută oral se consemnează într-un proces verbal de organul care o primeşte.

Plângerea se poate face şi de către unul dintre soţi pentru celălalt soţ sau de către copilul major pentru părinţi. Persoana vătămată poate să declare că nu-şi însuşeşte plângerea.

Denunţul este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau de către o persoană juridică despre săvârşirea unei infracţiuni.

Denunţul trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plângerea, să fie semnat de denunţător, iar în cazul denunţului oral, acesta se consemnează într-un proces verbal de către organul în faţa căruia a fost făcut.

Plângerea prealabilă

Punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere.

Plângerea prealabilă se adresează organelor de cercetare penală sau procurorului competent potrivit legii.

Plângerea prealabilă trebuie să cuprindă descrierea faptei, indicarea autorului, arătarea mijloacelor de probă, indicarea adresei părţilor şi a martorilor, precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă şi atunci când este cazul, indicarea persoanei responsabilă civilmente.

În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o plângere prealabilă, aceasta trebuie să fie introdusă în termen de 3 luni din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul.

Când persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de 3 luni curge de la data când reprezentantul său legal a aflat despre săvârșirea faptei.

Plângerea prealabilă greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată se trimite organului competent. În aceste cazuri, plângerea se consideră valabilă, dacă a fost introdusă în termen la organul necompetent.

În continuare, în ceea ce privește efectuarea urmăririi penale, aceasta începe indiferent dacă în actul de sesizare este indicat sau nu, făptuitorul și indiferent dacă acesta este sau nu cunoscut.

Desfășurarea urmăririi penale presupune în principal strângerea și administrarea probelor referitoare la existența infracțiunii, la identificarea făptuitorului pentru a se stabili răspunderea acestuia și dacă urmează sau nu să fie trimis în judecată.

În cadrul acestei activități se vor audia persoanele implicate, se vor putea lua măsuri preventive, se vor putea efectua percheziții etc.

10.2. Cameră preliminară

În cadrul procedurii de cameră preliminară, o componentă esențială o constituie verificarea legalității administrării probelor.

În această procedură, judecătorul nu analizează capacitatea probelor de a contura o potențială soluție de condamnare sau de achitare ci este analizată legalitatea modului în care acea probă a fost obținută.

Tot în această procedură, judecătorul verifică instanța este competentă și legal sesizată.

10.3. Judecata

10.3.1. Noțiuni generale. modalitatea de desfășurare a judecării cauzelor

Judecata reprezintă în sens larg, modul în care instanța de judecată își îndeplinește atribuțiile.

Judecata se desfășoară la sediul instanței.

La judecată participă părţile legal citate şi procurorul. Neprezentarea părţilor legal citate nu împiedică judecarea unei cauze.

Judecătorul, dacă apreciază că este necesară prezenţa unei părţi care nu s-a prezentat, ia măsuri pentru prezentarea acesteia, în acest sens, poate dispune aducerea părţii la instanţă cu mandat de aducere sau mandat de aducere cu însoţitor (un poliţist), care se execută de lucrătorii de poliţie de la unitatea în raza căreia locuieşte partea.

Când o cauză penală se amână, indiferent de motivul amânării, părţile prezente nu se mai citează pentru termenul următor şi primesc termen în cunoştinţă, fiind citate doar părţile care lipsesc.

Obligatoriu se citează de fiecare dată, indiferent dacă sunt prezenţi sau nu la judecată, militarii în termen şi deţinuţii.

Părţile pot participa la proces chiar dacă nu au fost citate sau nu au primit citaţia.

Preşedintele completului de judecată (judecătorul) are obligaţia să ia din timp toate măsurile necesare pentru buna desfăşurare a procesului.

Preşedintele completului de judecată are obligaţia să ia măsuri pentru menţinerea ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată, putând limita accesul publicului în sala de judecată, în raport de mărimea sălii de şedinţă.

Când o persoană tulbură şedinţa de judecată sau nesocoteşte măsurile luate de judecător, se poate dispune îndepărtarea sa din sala de judecată, iar chemarea ei în sală se face numai după strigarea cauzei în care a fost chemat. La revenirea în sala de judecată, judecătorul trebuie să aducă la cunoştinţă actele esenţiale efectuate în lipsa.

În cursul judecăţii părțile pot formula cereri de probe, invoca excepţii sau pune concluzii.

Prin soluţionarea cauzei, judecătorul pronunţă o hotărâre care trebuie să rezolve atât latura penală a cauzei (cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia unui inculpat) cât şi latura civilă (pretenţiile formulate de partea civilă). Totodată, sunt fixate şi cheltuieli judiciare, cu arătarea persoanei care trebuie să le achite. Se mai pot dispune confiscări, anulări de acte (înscrisuri), restituiri de bunuri.

Este important de reținut că judecarea unei persoane aflate în detenţie se face în prezenţa acesteia, fiind obligatorie aducerea ei în instanţă sau audierea prin videoconferință, actul de sesizare a instanței (rechizitorul întocmit de procuror) în copie, trebuie comunicat inculpatului iar dacă asistenţa juridică este obligatorie, la judecarea cauzei va fi prezent şi apărătorul ales sau desemnat din oficiu de instanţă.

10.3.2. Căile de atac

Partea nemulţumită de o hotărâre penală are la dispoziţie căile de atac prevăzute de lege: apel, recurs, contestație în anulare, revizuire.

Fiind cea mai frecvent întâlnită în practică, vom prezenta succinct ce presupune calea de atac a apelului.

Apelul se exercită de către partea nemulțumită de sentința prounțată în primă instanță. Apelul se declară în termen de cel mult 10 zile de la data la care partea îndreptățită primește minuta penală și se va motiva până la termenul de judecată în fața instanței de apel, după ce părții i se va comunica hotărârea instanței de fond.

Cererea trebuie să fie formulată în scris, semnată de titular şi să cuprindă următoarele elemente: datele de identitate ale titularului, numărul şi data hotărârii atacate, denumirea instanţei care a pronunţat-o.

În materie penală, exercitarea oricărei căi de atac este scutită de plata taxelor judiciare de timbru.

10.4. Acordul de recunoastere a vinovatiei. Conditii si explicatii de baza

Codul de procedură penală reglementează posibilitatea încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției de către inculpat, acord asupra căruia, avocatul inculpatului împreună cu inculpatul și procurorul poartă negocieri.

Negocierile privesc felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare a acesteia respectiv felul măsurii educative ori, după caz, soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei.

Având în vedere aspectele extreme de importante cu privire la care părțile implicate trebuie să ajungă la un acord, în mod absolut corect, legiuitorul a impus obligativitatea asiatenței de către avocat la încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției.

Acordul de recunoaștere a vinovăției poate fi încheiat în cursul urmăririi penale, după ce a fost pusă în mișcare acțiunea penală, dar nu mai târziu de momentul emiterii rechizitoriului care marchează finalizarea urmăririi penale.

Una dintre condițiile pe care Codul de procedură penală actual le prevede este ca pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea ce formează obiectul cauzei să fie amenda sau închisoarea de cel mult 15 ani. În aceste condiții este evident că nu se poate încheia acord de recunoaștere a vinovăției cu privire la infracțiuni sancționate de lege cu detențiunea pe viață sau cu închisoarea al cărei maxim special depășește 15 ani, cum ar fi, de exemplu, infracțiunile de omor.

O altă condiție pentru încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției este ca acțiunea penală să fi fost pusă în mișcare, iar din probele administrate în cursul urmării penale să rezulte suficiente date cu privire la existența faptei și cu privire la vinovăția inculpatului.

De asemenea, inculpatul trebuie să fie asistat de către un avocat ales sau numit din oficiu. Asistența judiciară este obligatorie pentru inculpat, pe tot parcursul negocierilor, de la momentul inițierii acordului și până la momentul semnării acestuia.

În cazul inculpatului minor este necesară încuviințarea reprezentantului legal.

Totodată este necesară declarația expresă a inculpatului prin care recunoaște comiterea faptei și acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală.

Pentru încheierea valabilă a acordului acesta trebuie să fie făcut în formă scrisă.

Este necesară și existența unui aviz prealabil și scris al procurorului ierarhic superior procurorului care instrumentează cauză, prin intermediul căruia să fie stabilite limitele în care urmează a fi încheiat acordul.

După încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, procurorul sesizează instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond și trimite acesteia acordul de recunoaștere a vinovăției, însoțit de dosarul de urmărire penală.

În situația în care se încheie acordul numai cu privire la unele dintre fapte sau numai cu privire la unii dintre inculpați, iar pentru celelalte fapte sau inculpați se dispune trimiterea în judecată, sesizarea instanței se face separat. Procurorul înaintează instanței numai actele de urmărire penală care se referă la faptele și persoanele care au făcut obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției.

Instanța, analizând acordul, pronunță una dintre următoarele soluții:
a) admite acordul de recunoaștere a vinovăției și pronunță soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege;
b) respinge acordul de recunoaștere a vinovăției și trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale, dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului, sau dacă apreciază că soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat este nelegală sau nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului.

10.5. Procedura reabilitarii

Reabilitarea este de drept sau judecătorească și are ca efecte redobândirea drepturile cetăţeneşti care au fost interzise prin hotărârea de condamnare.

Reabilitatarea face să înceteze decăderile, interdicţiile şi incapacităţile care rezultă din condamnare. Altfel spus, se șterg consecinţele unei condamnări asupra drepturilor cetățenilor.

Astfel, se va proceda la scoaterea din evidenţa cazierului judiciar, condamnarea respectivă nu mai poate atrage reţinerea stării de recidivă şi nici nu mai poate împiedica aplicarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul comiterii unei noi infracţiuni.

Reabilitarea nu îndreptăţeşte însă, la reintegrarea în funcţia pierdută în urma condamnării și nici redarea gradului militar pierdut.

Competentă să se pronunțe asupra reabilitării judecătorești este fie instanța care a judecat în primă instanță cauza în care s-a pronunțat condamnarea pentru care se cere reabilitarea, fie instanța corespunzătoare în a cărei circumscripție domiciliază condamnatul sau în care a avut ultimul domiciliu, dacă la data introducerii cererii domiciliază în străinătate.

Cererea de reabilitare judecătorească se formulează de către condamnat, iar după moartea acestuia, de soț sau de rudele apropiate. Soțul sau rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare pornită anterior decesului.

În cererea de reabilitare trebuie să se menționeze: adresa condamnatului, iar când cererea este făcută de altă persoană, adresa acesteia; condamnarea pentru care se cere reabilitarea și fapta pentru care a fost pronunțată acea condamnare; localitățile unde condamnatul a locuit și locurile de muncă din tot intervalul de timp de la executarea pedepsei și până la introducerea cererii, iar în cazul când executarea pedepsei a fost prescrisă, de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la introducerea cererii; temeiurile cererii;

La cerere se anexează actele din care reiese că sunt îndeplinite condițiile reabilitării.

Dacă înainte de soluționarea cererii de reabilitare față de condamnat a fost pusă în mișcare acțiunea penală pentru altă infracțiune, examinarea cererii se suspendă până la soluționarea definitivă a acelei cauze.

Când condamnatul sau persoana care a făcut cererea de reabilitare dovedește că nu i-a fost cu putință să achite despăgubirile civile și cheltuielile judiciare, instanța, apreciind împrejurările, poate dispune reabilitarea sau poate să acorde un termen pentru achitarea în întregime sau în parte a sumei datorate. Termenul nu poate depăși 6 luni.

11. Legea privind contenciosul administrativ(Legea nr. 554/2004)

Noţiunea de contencios se referă la o situaţie conflictuală. Legea contenciosului administrativ are în vedere litigiile ce apar între persoanele fizice sau juridice şi autorităţi/instituţii publice. În continuare, ne propunem să facem o scurtă prezentare a acestei legi.

Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ reglementează procedura de urmat în cazul litigiilor ivite în cadrul acestui tip de raporturi juridice. Prin lege se defineşte şi noţiunea de contencios administrativ ca fiind „activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim”.

Potrivit legii contenciosului administrativ, refuzul nejustificat este “exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane”. Legea asimilează refuzului nejustificat şi „nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile”.

Totodata, nesoluţionare în termenul legal a unei cereri este definită ca fiind ”faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen”.

Pentru ca un litigiu sa fie soluționat de instanţa de contencios administrativ, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- cel puţin una din părţi să fie o autoritate publică
- litigiul să privească emiterea/încheierea unui act administrativ, nesoluţionarea în termenul legal de către autoritatea publică a unei cereri prin care petentul tinde să îşi valorifice un drept/interes legitim sau refuzul nejustificat al autorităţii publice de a soluţiona o astfel de cerere.

Noţiunea de „act administrativ” este definită de legea contenciosului ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”.

Orice persoană care a fost vătămată prin emiterea/încheierea unui act, pentru a-l putea contesta, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
1. Să fie emis de o autoritate publică, în sensul legii contenciosului
2. Autoritatea publică să fi emis actul în regim de putere publică
3. Actul să fi fost emis în scopul punerii în executare a unor dispoziţii legale
4. Actul să dea naştere/să modifice/să stingă raporturi juridice.

Legea asimilează actelor administrative şi contractele administrative încheiate de autorităţile publice care au ca obiect: punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice, alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ, prevăzute prin legi speciale.

Cine poate sesiza instanţa de judecată în temeiul legii contenciosului administrativ?

Conform prevederilor legii contenciosului administrativ „orice persoană” dacă îndeplineşte următoarele condiţii:
a) Se consideră vătămată într-un drept/interes legitim
b) Vătămarea provine de la o autoritate publică
c) Vătămarea constă în efectele juridice produse de un act administrativ, de nesoluţionarea unei cereri în termen, sau de refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere
d) Solicită instanţei anularea în tot/în parte a actului şi/sau recunoaşterea dreptului/interesului şi/sau repararea pagubei suferite (materială/morală)

Alte categorii de persoane/instituţii ce pot formula acţiuni în contencios administrativ: Avocatul poporului, Ministerul Public (procurorii), Autoritatea publică emitentă, Prefectul, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici.
În ceea ce priveşte competenţa instanţelor, trebuie retinut că judecătoriile nu au secţii de contencios administrativ. Prin urmare, din punct de vedere al competenţei materiale, cererile vor fi soluţionate în fond de:
Tribunale - valoare: maxim 1.000.000 lei,
Curţi de apel - valoare minim 1.000.000,1 lei, cererile privind actele administrative emise de autorităţile publice centrale care au ca obiect sume reprezentând finanţarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene, indiferent de valoare.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială în materia contenciosului administrativ, aceasta este alternativă, reclamantul putând alege între instanţa de la domiciliul său sau al pârâtului.

Termenul de introducere a acţiunii în anularea actului administrativ

În cazul în care obiectul cererii de chemare în judecată constă în anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate, termenul de introducere a acţiunii este de 6 luni (prescripţie).

Suspendarea executării actului administrativ

Suspendarea executării unui act administrativ presupune încetarea temporară a efectelor juridice ale respectivului act, până la soluționarea în fond a litigiului, moment în care actul va fi anulat sau va începe să producă din nou efecte juridice, cu îndeplinirea următoarelor condiţii:
- să existe un caz bine justificat;
- scopul să fie prevenirea unei pagube iminente;
- să se fi îndeplinit procedura prealabilă;
- cererea să aibă ca obiect un act administrativ unilateral.
Cererile în materia contenciosului administrativ se judecă de urgență și cu precădere, adică termenele care se acordă sunt mai scurte, litigiul ajungând să se soluționeze mai repede decât unul de drept comun.

12. Codul muncii

Codul muncii este actul normativ care reunește normele ce constituie dreptul comun în materia raporturilor de muncă si a fost adoptat prin Legea nr. 53 din 24 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial cu numărul 345 din 18 mai 2011.

Obiectul principal de reglementare al normelor juridice prevăzute în Codului muncii are în vedere raporturile individuale și colective de muncă, care se stabilesc între o persoană fizică sau juridică, angajator, și o persoană fizică, salariat, precum și între patronate, sindicate sau reprezentanții salariaților și autoritățile publice.

12.1. Munca şi raporturile de muncă

Munca reprezintă o desfășurare a unei activități fizice sau intelectuale îndreptată spre un anumit scop prin care omul modifică și adaptează lucrurile din natură pentru satisfacerea trebuințelor sale.

Rolul muncii în societatea contemporană se apreciază în funcție de afirmarea tot mai puternică a creativității, a efortului intelectual, comparativ cu cel manual, ca și prin prisma promovării formelor atipice de ocupare a forței de muncă și a reducerii timpului de muncă.

Dreptul muncii, ca ramură a sistemului național de drept, este strâns legat de muncă, noțiune inseparabilă de existența omului.

12.2. Domeniul de aplicare

Domeniul principal de reglementare al normelor juridice prevăzute în Codul Muncii are în vedere raporturile individuale și colective de muncă, care se stabilesc între o persoană fizică sau juridică, angajator, și o persoană fizică, salariat, precum și între patronate, sindicate sau reprezentanții salariaților și autoritățile publice.

Prezentul cod se aplica si raporturilor de munca reglementate prin legi speciale, numai in masura in care acestea nu contin dispozitii specifice derogatorii.

12.3. Persoanele cărora le sunt aplicabile prevederile Codului Muncii

Normele de reglementare cuprinse în Codul Muncii se aplică:
- cetățenilor români încadrati cu contract individual de muncă, care prestează muncă în România;
- cetățenilor români încadrați cu contract individual de muncă și care prestează activitatea în străinătate, în baza unor contracte încheiate cu un angajator român, cu excepția cazului în care legislația statului pe al cărui teritoriu se execută contractul individual de muncă este mai favorabilă;
- cetățenilor străini sau apatrizi încadrați cu contract individual de muncă, care prestează munca pentru un angajator român pe teritoriul României;
- persoanelor care au dobândit statutul de refugiat și se încadrează cu contract individual de muncă pe teritoriul României, în condițiile legii;
- ucenicilor care prestează muncă în baza unui contract de ucenicie la locul de muncă;
- angajatorilor, persoane fizice si juridice;
- organizațiilor sindicale si patronale.

13. Despre principiile ce guverneaza raporturile de munca

13.1. Principiul libertăţii muncii şi al asocierii în muncă

Libertatea muncii este garantata prin Constitutie si reprezintă un drept fundamental al cetățenilor .

Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, orice persoană fiind liberă în alegerea locului de muncă, a profesiei, a meseriei pe care dorește să o urmeze sau activitații pe care intentionează să o desfașoare.

Codul Muncii vine în sprijinul prevederilor constituționale și prevede ca orice contract de muncă încheiat cu încalcarea dispozițiilor privitoare la libertatea muncii este nul de drept.

Salariaţii şi angajatorii se pot asocia liber pentru apărarea drepturilor şi promovarea intereselor lor profesionale, economice şi sociale.

Cetăţenii români sunt liberi să se încadreze în muncă în statele membre ale Uniunii Europene, precum şi în oricare alt stat, cu respectarea normelor dreptului internaţional al muncii şi a tratatelor bilaterale la care România este parte.

13.2. Principiul interzicerii muncii forţate

Legea prevede că, atât în România cât și în toate țarile Uniunii Europene, munca forţată este interzisă.

Prin noțiunea de muncă forţată se înțelege orice muncă sau serviciu impus unei persoane sub ameninţare ori pentru care persoana nu şi-a exprimat consimţământul în mod liber.

Nu constituie muncă forţată munca sau activitatea impusă de autorităţile publice:
- în temeiul legii privind serviciul militar obligatoriu;
- pentru îndeplinirea obligaţiilor civice stabilite prin lege;
- în baza unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, rămasă definitivă, în condiţiile legii;
- în caz de forţă majoră, respectiv în caz de război, catastrofe sau pericol de catastrofe precum: incendii, inundaţii, cutremure, epidemii sau epizootii violente, invazii de animale sau insecte şi, în general, în toate circumstanţele care pun în pericol viaţa sau condiţiile normale de existenţă ale ansamblului populaţiei ori ale unei părţi a acesteia.

Nimeni nu poate fi obligat să muncească sau să nu muncească într-un anumit loc de muncă ori într-o anumită profesie, oricare ar fi acestea.

13.3. Principiul egalităţii de tratament şi al nediscriminării

Tuturor salariaţilor care prestează o muncă le sunt recunoscute dreptul la negocieri colective, dreptul la protecţia datelor cu caracter personal, precum şi dreptul la protecţie împotriva concedierilor nelegale.

Pentru munca egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare bazată pe criteriul de sex cu privire la toate elementele şi condiţiile de remunerare.

În cadrul relaţiilor de muncă funcţionează principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii.

Orice discriminare directă sau indirectă față de un salariat, discriminare prin asociere, hărțuire sau faptă de victimizare, bazată pe criteriul de rasă, cetățenie, etnie, culoare, limbă, religie, origine socială, trăsături genetice, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare cu HIV, opțiune politică, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindicală, apartenență la o categorie defavorizată, este interzisă.

Constituie discriminare directă orice act sau faptă de deosebire, excludere, restricție sau preferință, întemeiat pe unul sau mai multe dintre criteriile menționate, care au ca scop sau ca efect neacordarea, restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării drepturilor prevăzute în legislația muncii.

Reprezintă discriminare indirectă orice prevedere, acțiune, criteriu sau practică aparent neutră care are ca efect dezavantajarea unei persoane față de o altă persoană în baza unuia dintre criteriile menționate, în afară de cazul în care acea prevedere, acțiune, criteriu sau practică se justifică în mod obiectiv, printr-un scop legitim, și dacă mijloacele de atingere a acelui scop sunt proporționale, adecvate și necesare.

Hărțuirea constă în orice tip de comportament care are la bază unul dintre criteriile prevăzute la alin. (2) care are ca scop sau ca efect lezarea demnității unei persoane și duce la crearea unui mediu intimidant, ostil, degradant, umilitor sau ofensator.

Discriminarea prin asociere constă din orice act sau faptă de discriminare săvârșit(ă) împotriva unei persoane care, deși nu face parte dintr-o categorie de persoane identificată potrivit criteriilor prevăzute la alin. (2), este asociată sau prezumată a fi asociată cu una sau mai multe persoane aparținând unei astfel de categorii de persoane.

Constituie victimizare orice tratament advers, venit ca reacție la o plângere sau acțiune în justiție cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal și al nediscriminării.

Orice comportament care constă în a dispune, scris sau verbal, unei persoane să utilizeze o formă de discriminare, care are la bază unul dintre criteriile prevăzute , împotriva uneia sau mai multor persoane este considerat discriminare.

Nu constituie discriminare excluderea, deosebirea, restricția sau preferința în privința unui anumit loc de muncă în cazul în care, prin natura specifică a activității în cauză sau a condițiilor în care activitatea respectivă este realizată, există anumite cerințe profesionale esențiale și determinante, cu condiția ca scopul să fie legitim și cerințele proporționale.

13.4. Principiul protecţiei muncii și securității în muncă

Orice salariat care prestează o muncă trebuie să beneficieze de condiţii de muncă adecvate activităţii desfăşurate, de protecţie socială, de securitate şi sănătate în muncă, precum şi de respectarea demnităţii şi a conştiinţei sale, fără discriminare.

Angajatorul are obligația legală să asigure securitatea și sănătatea salariaților în toate aspectele legate de muncă.

Obligațiile salariaților în domeniul securitații și sănătatii în muncă nu pot aduce atingere responsabilitații angajatorului iar măsurile adotate privind securitatea și sănătatea în muncă nu pot să determine, în niciun caz, obligații financiare pentru salariați.

În cadrul propriilor responsabilităţi angajatorul va lua măsurile necesare pentru protejarea securităţii şi sănătăţii salariaţilor, inclusiv pentru activităţile de prevenire a riscurilor profesionale, de informare şi pregătire, precum şi pentru punerea în aplicare a organizării protecţiei muncii şi mijloacelor necesare acesteia

La adoptarea şi punerea în aplicare a măsurilor se va ţine seama de următoarele direcții de prevenire:
- evitarea riscurilor;
- evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;
- combaterea riscurilor la sursă;
- adaptarea muncii la om, în special în ceea ce priveşte proiectarea locurilor de muncă şi alegerea echipamentelor şi metodelor de muncă şi de producţie, în vederea atenuării, cu precădere, a muncii monotone şi a muncii repetitive, precum şi a reducerii efectelor acestora asupra sănătăţii;
- luarea în considerare a evoluţiei tehnicii;
- înlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos sau cu ceea ce este mai puţin periculos;
- planificarea prevenirii;
- adoptarea măsurilor de protecţie colectivă cu prioritate faţă de măsurile de protecţie individuală;
- aducerea la cunoştinţă salariaţilor a instrucţiunilor corespunzătoare.

Angajatorul răspunde de organizarea activităţii de asigurare a sănătăţii şi securităţii în muncă iar în cuprinsul regulamentelor interne trebuie prevăzute în mod obligatoriu reguli privind securitatea şi sănătatea în muncă.

La elaborarea măsurilor de securitate şi sănătate în muncă angajatorul se va consulta cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor, precum şi cu comitetul de securitate şi sănătate în muncă.

Angajatorul are obligaţia să asigure toţi salariaţii pentru risc de accidente de muncă şi boli profesionale, în condiţiile legii.

În ceea ce privește instruirea angajaţilor săi în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, Codul Muncii prevede că instruirea trebuie să se realizeaze periodic, prin modalităţi specifice stabilite de comun acord de către angajator, împreună cu comitetul de securitate şi sănătate în muncă şi cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor.

Instruirea salariațior se realizează obligatoriu în cazul noilor angajaţi, al celor care îşi schimbă locul de muncă sau felul muncii şi al celor care îşi reiau activitatea după o întrerupere mai mare de 6 luni. În toate aceste cazuri instruirea se efectuează înainte de începerea efectivă a activităţii.

Locurile de muncă trebuie să fie organizate astfel încât să garanteze securitatea şi sănătatea salariaţilor iar unitatea trebuie să organizeze controlul permanent al stării materialelor, utilajelor şi substanţelor folosite în procesul muncii, în scopul asigurării sănătăţii şi securităţii salariaţilor.

De asemenea, angajatorul răspunde pentru asigurarea condiţiilor de acordare a primului ajutor în caz de accidente de muncă, pentru crearea condiţiilor de preîntâmpinare a incendiilor, precum şi pentru evacuarea salariaţilor în situaţii speciale şi în caz de pericol iminent.

14. Contractul individual de muncă

14.1. Raporturile de muncă

Raporturile juridice de muncă pot fi definite ca acele relaţii sociale reglementate de legislaţia muncii, ce iau naştere între o persoană fizică (salariat), pe de o parte, şi o persoană juridică sau o persoană fizică (angajator), pe de altă parte, ca urmare a prestării unei anumite munci de către prima persoană în folosul şi sub autoritatea celei de a doua, care, la rîndul ei, se obligă să-i asigure condiţii echitabile de muncă şi să achite la timp şi integral salariul.

Raportul juridic de muncă are, de regulă, un caracter continuu, de durată, în majoritatea cazurilor contractul individual de muncă se încheie pe durată nedeterminată.

Cu titlu de excepţie, contractul de muncă poate fi încheiat şi pe o durată determinată, ce nu depăşeşte 5 ani, în vederea executării unor lucrări cu caracter temporar, cum ar fi: pentru perioada îndeplinirii obligaţiilor de muncă ale salariatului al cărui contract individual de muncă este suspendat, cu excepţia cazurilor de aflare a acestuia în grevă, etc.

Raportul juridic de muncă are o natură personală și se referă nu numai la persoana angajată, ci şi la angajator (unitate), întrucît salariatul înţelege să încheie contractul individual de muncă cu o anumită persoană fizică sau juridică.

Astfel, raportul juridic de muncă se prezintă ca o relaţie de subordonare a salariatului faţă de angajator și constă în dreptul exclusiv al angajatorului de a organiza, în condiţiile legii, munca salariatului în colectivul său.

Subordonarea salariatului, aceasta implică încadrarea salariatului în colectivul de muncă al unui angajator determinat, într-o anumită structură organizatorică şi într-o anumită ierarhie funcţională cu respectarea disciplinei muncii, a dispoziţiilor şi ordinelor angajatorului, precum şi a regulamentului intern al unităţii, salariatul răspunzând disciplinar în caz de încălcare a disciplinei muncii.

14.2. Calitatea de angajat

Codul Muncii prevede că persoana fizică dobândeşte capacitate de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani dar poate încheia un contract de muncă în calitate de salariat şi la împlinirea vârstei de 15 ani, cu acordul părinţilor sau al reprezentanţilor legali, pentru activităţi potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile şi cunoştinţele sale, dacă astfel nu îi sunt periclitate sănătatea, dezvoltarea şi pregătirea profesională.

Legea stabileste că încadrarea în muncă a persoanelor sub vârsta de 15 ani este interzisă.

Ca o masură suplimentară de protecție a cetățenilor Codul Muncii mai stabileste și că încadrarea în muncă în locuri de muncă grele, vătămătoare sau periculoase se poate face după împlinirea vârstei de 18 ani iar aceste locuri de muncă se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.

14.3. Importanţa încheierii contractului individual de muncă

Contractul individual de muncă este înțelegerea dintre salariat și angajator, prin care salariatul se obligă să presteze o muncă într-o anumită specialitate, calificare sau funcție, să respecte regulamentul intern al unității, iar angajatorul se obligă să-i asigure condițiile de muncă prevăzute de Codul Muncii, de alte acte normative ce conțin norme ale dreptului muncii, de contractul colectiv de muncă, precum și să achite la timp și integral salariul angajatului.

• În ce constă necesitatea și importanța contractului individual de muncă?

  Necesitatea și importanța contractului individual de muncă poate fi sesizată prin următoarele aspecte :
  - contractul individual de muncă reprezintă principala formă juridică de reglementare a raporturilor de muncă;
  - contractul individual de muncă constituie baza apariției drepturilor și obligațiilor de muncă ale părților contractante.

• Care sunt beneficiile contractului individual de muncă ?

  Persoanele angajate în baza contractului individual de muncă:
  - beneficiază de condițiile de muncă corespunzătoare cerințelor de securitate și sănătate în muncă;
  - beneficiază de un salariu oficial care nu poate fi mai mic decît cuantumul minim garantat de stat;
  - sunt asigurate în sistemul public de asigurări sociale și beneficiază de diferite indemnizații de asigurări sociale;
  - sunt asigurate în sistemul asigurării obligatorii de asistență medicală și beneficiază de asistență medicală pe întreg teritoriul țării;
  - sunt asigurate în caz de accidente de muncă și boli profesionale;
  - beneficiază de concediu de odihnă anual;
  - beneficiază de concediu medical;
  - beneficiază de concediu de studii;
  - beneficiază de concediu de maternitate;
  - beneficiază de concediu parțial plătit pentru îngrijirea copilului până la vârsta de 3 ani;
  - se bucură de alte drepturi și garanții prevăzute de legislația în vigoare.

14.4. Contractul de muncă pe perioadă determinată

Legislația românească le permite angajatorilor să încheie pentru viitorii angajați ai companiei atât contracte individuale de muncă pe perioadă nedeterminată cât și contracte individuale de muncă pe perioadă determinată, însă acestea din urmă doar în anumite situații.

În mod normal, un contract individual de muncă se încheie pe perioadă nedeterminată, însă există și excepții în care contractul poate fi încheiat pe perioadă determinată.

Poate fi încheiat un contract individual de munca pe perioadă determinată în urmatoarele situații:
• înlocuirea unui salariat în cazul suspendării contractului său de muncă, cu excepția situației în care acel salariat participă la grevă;
• creșterea și / sau modificarea temporară a structurii activitații angajatorului;
• desfașurarea unor activități cu caracter sezonier;
• în situația în care este încheiat în temeiul unor dispoziții legale emise cu scopul de a favoriza temporar anumite categorii de persoane fără loc de muncă;
• angajarea unei persoane care, în termen de 5 ani de la data angajării, îndeplinește condițiile de pensionare pentru limită de vârstă;
• ocuparea unei funcții eligibile în cadrul organizațiilor sindicale, patronale sau al organizațiilor neguvernamentale, pe perioada mandatului;
• angajarea pensionarilor care pot cumula pensia cu salariul;
• în alte cazuri prevăzute expres de legi speciale ori pentru desfașurarea unor lucrări, proiecte sau programe.

În situațiile mai sus menționate, contractul pe perioadă determinată se poate încheia numai în formă scrisă, cu precizarea expresă a duratei pentru care se încheie.

Durata acestuia se poate prelungi după expirarea termenului inițial, însaă doar cu acordul scris al părților, pentru perioada realizării unui proiect, program sau a unei lucrări.

Un alt lucru important de reținut este faptul că, un contract pe durată determinată nu poate fi încheiat pe o perioadă mai mare de 36 de luni iar între aceleași părți se pot încheia succesiv cel mult 3 contracte individuale de muncă pe durată determinată.

Contractele pe durată determinată încheiate în termen de 3 luni de la încetarea unui contract de muncă pe durată determinată sunt considerate contracte succesive și nu pot avea o durată mai mare de 12 luni fiecare.

În situația în care se încheie contract individual de muncă pe perioadă determinată, angajatorul este obligat să informeze salariații în legatură cu locurile de muncă vacante sau care vor deveni vacante, corespunzătoare pregătirii lor profesionale, și să le asigure accesul la aceste locuri de muncă în condiții egale cu cele ale salariaților angajați cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată.

În ceea ce privește perioada de probă, dacă i se încheie contract individual de muncă pe perioadă determinată, atunci salariatul poate fi suspus unei perioade de probă de maxim:

• 5 zile lucrătoare pentru o durată a contractului individual de muncă mai mică de 3 luni;
• 15 zile lucrătoare pentru o durată a contractului individual de muncă cuprinsă între 3 si 6 luni;
• 30 de zile lucrătoare pentru o durată a contractului individual de muncă mai mare de 6 luni;
• 45 de zile lucrătoare în cazul salariaților încadrați în funcții de conducere, pentru o durată a contractului individual de muncă mai mare de 6 luni.

Indiferent că este vorba despre contract individual de muncă înregistrat pe perioadă nedeterminată sau contract individual de muncă înregistrat pe perioadă determinată, pentru ambele forme, se acceptă programele de muncă cu fracțiune de normă, cu timp parțial de muncă.

14.5. Munca suplimentară, munca de noapte şi în sărbători legale

Munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, este considerată muncă suplimentară.

Munca suplimentară nu poate fi efectuată fără acordul salariatului, cu excepția cazului de forță majoră sau pentru lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecințelor unui accident.

La solicitarea angajatorului salariații pot efectua muncă suplimentară, cu respectarea prevederilor privind sănătatea și securitatea în muncă.

Efectuarea muncii suplimentare peste limitele legale, este interzisă, cu excepția cazului de forță majoră sau pentru alte lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecințelor unui accident.

Munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile calendaristice după efectuarea acesteia.

În aceste condiții salariatul beneficiază de salariul corespunzător pentru orele prestate peste programul normal de lucru.

În perioadele de reducere a activității angajatorul are posibilitatea de a acorda zile libere plătite din care pot fi compensate orele suplimentare ce vor fi prestate în următoarele 12 luni.

În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de lege în luna următoare, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia.

Sporul pentru munca suplimentară, acordat în condițiile legii se stabilește prin negociere, în cadrul contractului colectiv de muncă sau, după caz, al contractului individual de muncă, și nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază.

Tinerii în vârstă de până la 18 ani nu pot presta muncă suplimentară.

Munca de noapte.

Codul Muncii consideră ca fiind muncă de noapte munca prestată de către salariați între orele 22,00-6,00.

Salariatul de noapte reprezintă, după caz:
- salariatul care efectuează munca de noapte cel putin 3 ore din timpul său zilnic de lucru;
- salariatul care efectuează munca de noapte în proportie de cel putin 30% din timpul său lunar de lucru.

Timpul de lucru, pentru salariatul de noapte, nu va depași o medie de 8 ore pe zi, calculată pe o perioadă de referință de maximum 3 luni calendaristice, cu respectarea prevederilor legale cu privire la repausul săptămânal.

Durata normală a timpului de lucru pentru salariații de noapte a căror activitate se desfașoară în condiții speciale sau deosebite de muncă nu va depași 8 ore pe parcursul oricărei perioade de 24 de ore decât în cazul în care majorarea acestei durate este prevazută în contractul colectiv de muncă aplicabil și numai în situația în care o astfel de prevedere nu contravine unor prevederi exprese stabilite în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.

Pentru angajații care lucrează pe timp de noapte angajatorul este obligat să acorde perioade de repaus compensatorii echivalente, sau compensare în bani a orelor de noapte lucrate peste durata de 8 ore.

Salariații de noapte beneficiază:
- fie de program de lucru redus cu o oră față de durata normală a zilei de muncă, pentru zilele în care efectuează cel puțin 3 ore de muncă de noapte, fără ca aceasta să ducă la scăderea salariului de bază;
- fie de un spor pentru munca prestată în timpul nopții de 25% din salariul de bază, dacă timpul astfel lucrat reprezintă cel puțin 3 ore de noapte din timpul normal de lucru.

Salariații care urmează să desfașoare munca de noapte sunt supuși unui examen medical gratuit înainte de începerea activitații și, după aceea, periodic.

Condițiile de efectuare a examenului medical și periodicitatea acestuia se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin comun al ministrului muncii, familiei si protecției sociale și al ministrului sănătații.

Salariații care desfașoară munca de noapte și au probleme de sănătate recunoscute ca având legatură cu aceasta vor fi trecuți la o muncă de zi pentru care sunt apți.

Legea prevede că tinerii care nu au împlinit vârsta de 18 ani nu pot presta muncă de noapte iar femeile gravide, lăuzele şi cele care alăptează nu pot fi obligate să presteze muncă de noapte.

Munca în zilele de sărbători legale

Zilele de sarbătoare legală în care nu se lucrează sunt stabilite în mod expres prin lege sau prin Hotarâre a Guvernului iar acordarea acestor zile libere se face de către angajator.

Munca prestată în zilele de sărbătoare legală se compensează în condițiile Codului muncii, potrivit cărora salariaților care lucrează în zilele de sărbătoare legală se asigură compensarea cu timp liber corespunzător în următoarele 30 de zile.

În cazul in care, din motive justificate, nu se acordă zile libere, salariații beneficiază, pentru munca prestată în zilele de sărbătoare legală, de un spor la salariul de bază ce nu poate fi mai mic de 100% din salariul de bază corespunzător muncii prestate în programul normal de lucru.

În consecință, dacă salariatului care a lucrat într-o zi de sărbătoare legală nu i s-a acordat din motive justificate timp liber corespunzător în următoarele 30 de zile, i se va acorda un spor la salariu de bază ce nu poate fi mai mic de 100% din salariul de bază corespunzător muncii prestate în programul normal de lucru.

Potrivit prevederilor din Codul muncii, repausul săptămânal se acordă în două zile consecutive, de regulă sâmbata și duminica.

Așadar, munca prestată în zilele de sâmbătă sau duminică este munca prestată în zile de repaus săptămînal.

În cazul în care, repausul în zilele de sâmbătă și duminică ar prejudicia interesul public sau desfașurarea normală a activității, repausul săptămânal poate fi acordat și în alte zile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern.

În situația in care angajatorul nu poate acorda repausul săptămânal în zilele de sâmbătă și duminică atunci, potrivit dispozițiilor din Codul muncii, republicat, salariații vor beneficia de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul individual de muncă.

Întrucât săptămâna reprezintă acea perioadă de șapte zile consecutive care se socotește de luni până duminică, salariații au dreptul în fiecare săptămână la un repaus de 2 zile consecutive.

Prin urmare, dacă salariatul nu beneficiază de repausul săptămânal în zilele obițnuite de sâmbătă și duminică, are dreptul la un spor la salariu, alături de alte două zile consecutive de repaus fixate în alte zile consecutive din cadrul respectivei săptămâni, cerința legală pe care o apreciem neîndeplinită dacă în speță salariatul lucrează 14 zile consecutiv.

Codul muncii sancționează contravențional nerespectarea prevederilor legale privind acordarea repausului saptamanal cu amenda de la 1.500 lei la 3.000 lei.

În ceea ce privește acordarea repausului în mod cumulat, în situații de excepție zilele de repaus săptămânal sunt acordate cumulat, după o perioadă de activitate continuă ce nu poate depași 14 zile calendaristice, cu autorizarea inspectoratului teritorial de muncă și cu acordul sindicatului sau, după caz, al reprezentanților salariaților.

Așadar, în situații de excepție zilele de repaus săptămânal sunt acordate cumulat, după o perioadă de activitate continuă ce nu poate depași 14 zile calendaristice, cu autorizarea inspectoratului teritorial de muncă și cu acordul sindicatului sau, după caz, al reprezentanților salariaților, situație în care vor beneficia de dublul compensațiilor cuvenite respectiv nu mai puțin de 150% din salariul de bază.

14.6. Demisia şi concedierea

Demisia este actul unilateral de voință a salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz. Salariatul are dreptul de a nu-și motiva demisia.

Angajatorul este obligat să înregistreze demisia salariatului iar refuzul angajatorului de a înregistra demisia dă dreptul salariatului de a face dovada acesteia prin orice mijloace de probă.

Termenul de preaviz este cel convenit de părți în contractul individual de muncă sau, după caz, cel prevăzut în contractele colective de muncă aplicabile și nu poate fi mai mare de 20 de zile lucrătoare pentru salariații cu funcții de execuție, respectiv mai mare de 45 de zile lucrătoare pentru salariații care ocupă funcții de conducere.

Pe durata preavizului, contractul individual de muncă continuă să își producă toate efectele.

Contractul individual de muncă încetează la data expirării termenului de preaviz sau la data renunțării totale ori parțiale de către angajator la termenul respectiv.

Salariatul poate demisiona fără preaviz dacă angajatorul nu își indeplinește obligațiile asumate prin contractul individual de muncă.

Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.

Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

15. Dreptul salariatului

15.1. Dreptul la plata salariului şi salariul minim garantat în plată

Salariul se platește în bani cel puțin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz. Plata salariului se poate efectua prin virament într-un cont bancar. Plata în natură a unei părți din salariu, în condițiile stabilite la art. 165, este posibilă numai dacă este prevazută expres în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în contractul individual de muncă.

Întârzierea nejustificată a plații salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului. Salariul se plăteşte direct titularului sau persoanei împuternicite de acesta.

În caz de deces al salariatului, drepturile salariale datorate până la data decesului sunt plătite, în ordine, soţului supravieţuitor, copiilor majori ai defunctului sau părinţilor acestuia. Dacă nu există nici una dintre aceste categorii de persoane, drepturile salariale sunt plătite altor moştenitori, în condiţiile dreptului comun.

Plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, precum şi prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit. Statele de plată, precum şi celelalte documente justificative se păstrează şi se arhivează de către angajator în aceleaşi condiţii şi termene ca în cazul actelor contabile, conform legii.

Nicio reţinere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege. Reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

În cazul pluralităţii de creditori ai salariatului va fi respectată următoarea ordine:
- obligaţiile de întreţinere, conform Codului familiei;
- contribuţiile şi impozitele datorate către stat;
- daunele cauzate proprietăţii publice prin fapte ilicte;
- acoperirea altor datorii.

Reţinerile din salariu cumulate nu pot depăşi în fiecare lună jumătate din salariul net. Dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.

Salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, corespunzător programului normal de muncă, se stabilește prin hotărâre a Guvernului, după consultarea sindicatelor și a patronatelor. În cazul în care programul normal de muncă este, potrivit legii, mai mic de 8 ore zilnic, salariul de bază minim brut orar se calculează prin raportarea salariului de bază minim brut pe țară la numărul mediu de ore lunar potrivit programului legal de lucru aprobat.

Angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de bază minim brut orar pe țară.

Angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul de bază minim brut pe țară. Aceste dispoziții se aplică și în cazul în care salariatul este prezent la lucru, în cadrul programului, dar nu poate să își desfășoare activitatea din motive neimputabile acestuia, cu excepția grevei.

15.2. Dreptul la concedii şi la timp de odihnă

Dreptul la concediu de odihnă anual platit este garantat tuturor salariatilor și nu poate face obiectul vreunei negocieri, cesiuni, renunțări sau limitări.

Durata minimă a concediului de odihnă anual este de 20 de zile lucrătoare iar durata efectivă a concediului de odihnă anual se stabilește în contractul individual de muncă, cu respectarea legii și a contractelor colective de muncă aplicabile.

Sărbătorile legale în care nu se lucrează, precum și zilele libere plătite stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil nu sunt incluse în durata concediului de odihnă anual.

Salariatul are dreptul la concediu de odihnă anual și în situația în care incapacitatea temporară de muncă se menține, în condițiile legii, pe întreaga perioadă a unui an calendaristic, angajatorul fiind obligat să acorde concediul de odihnă anual intr-o perioadă de 18 luni începand cu anul următor celui în care acesta s-a aflat în concediu medical.

Concediul de odihnă se efectuează în fiecare an, dar cazul in care salariatul, din motive justificate, nu poate efectua, integral sau parțial, concediul de odihnă anual la care avea dreptul în anul calendaristic respectiv, cu acordul persoanei în cauză, angajatorul este obligat să acorde concediul de odihnă neefectuat într-o perioada de 18 luni începând cu anul următor celui în care s-a nascut dreptul la concediul de odihnă anual.

Compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă.

Salariații care lucrează în condiții grele, periculoase sau vătămătoare, nevăzătorii, alte persoane cu handicap și tinerii în vârstă de până la 18 ani beneficiază de un concediu de odihnă suplimentar de cel putin 3 zile lucrătoare.

Salariatele care urmează o procedură de fertilizare, «in vitro», beneficiază anual, de un concediu de odihnă suplimentar, plătit, de trei zile care se acordp conform prevederilor legale.

Efectuarea concediului de odihnă se realizează în baza unei progrămari colective sau individuale stabilite de angajator cu consultarea sindicatului sau, după caz, a reprezentanților salariaților, pentru programările colective, ori cu consultarea salariatului, pentru programările individuale. Programarea se face până la sfarșitul anului calendaristic pentru anul următor.

Salariatul este obligat să efectueze în natură concediul de odihnă în perioada în care a fost programat, cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege sau atunci când, din motive obiective, concediul nu poate fi efectuat.

Pentru perioada concediului de odihnă salariatul beneficiază de o indemnizaţie de concediu, care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă.

Indemnizaţia de concediu de odihnă se plăteşte de către angajator cu cel puţin 5 zile lucrătoare înainte de plecarea în concediu.

15.3. Dreptul de informnare a salariatului

Legea 62/2011 a dialogului social oferă notiunile informării şi consultării în cadrul dialogului social, informarea fiind definită drept transmiterea de date de către angajator către reprezentanţii angajaţilor pentru a le permite să se familiarizeze cu problematica dezbaterii şi să o examineze în cunoştinţă de cauză.

Dreptul la informare şi consultare este un drept fundamental al lucrătorilor recunoscut la nivel comunitar (art. 137, 138, 139 CE ale Tratatului de la Roma, art. 21 al Cartei Sociale Europene).

Potrivit reglementărilor europene, unul dintre principiile fundamentale ale informării şi consultării angajaţilor este caracterul util al acestora iar modalităţile concrete de informare şi consultare trebuie să asigure un efect util şi să contribuie la luarea unor decizii eficace.

Codul Munci prevede în mod expres dreptul la informare si consultare a angajatului în legatura cu aspectele legate de munca sa, conf. art. 39, alin. 1, lit. h.

15.4. Dreptul la protecţie socială

Constituția României, Codul munci și Legea dialogului social au prevăzut că salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială.

Aceste măsuri privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege.

Tot ca o măsură de protecție socială, s-a stabilit că durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore.

De asemenea, prin lege s-a prevăzut dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate.

15.5. Dreptul la indemnizaţia de şomaj

Persoanele care au fost angajate și nu mai lucrează o perioadă beneficiază de indemnizație de șomaj conform vechimii în muncă recunoscută pentru stabilirea drepturilor de șomaj.

Indemnizația de șomaj se acordă persoanelor, la cerere, de la data încetării contractului individual de muncă.

Cuantumul indemnizației de șomaj este o sumă fixă, neimpozabilă, lunară, reprezentând 75% din salariul de bază minim brut pe țară, în vigoare la data stabilirii acestuia.

Drepturile cuvenite în sistemul asigurărilor pentru șomaj din România se pot transfera în țările în care asigurații își stabilesc domiciliul sau reședința, în condițiile reglementate prin acorduri și convenții internaționale la care România este parte.

Indemnizația de șomaj aferente drepturilor persoanelor poate fi transferată în alte țări, în condițiile reglementate prin acorduri și convenții internaționale la care România este parte, în moneda țărilor respective sau într-o altă monedă asupra căreia s-a convenit.

15.6. Formarea profesională

Formarea profesionala a salariatilor are urmatoarele obiective principale:
- adaptarea salariatului la cerintele postului sau ale locului de munca;
- obtinerea unei calificari profesionale;
- actualizarea cunostintelor si deprinderilor specifice postului si locului de munca si perfectionarea pregatirii profesionale pentru ocupatia de baza;
- reconversia profesionala determinata de restructurari socioeconomice;
- dobandirea unor cunostinte avansate, a unor metode si procedee moderne,
necesare pentru realizarea activitatilor profesionale;
- prevenirea riscului somajului;
- promovarea in munca si dezvoltarea carierei profesionale.

Formarea profesională a salariaţilor se poate realiza prin participarea la cursuri organizate de către angajator sau de către furnizorii de servicii de formare profesională din ţară sau din străinătate, stagii de adaptare profesională la cerinţele postului şi ale locului de muncă, stagii de practică şi specializare în ţară şi în străinătate, ucenicie organizată la locul de muncă, formare individualizată precum și alte forme de pregătire convenite între angajator şi salariat.

Angajatorii au obligaţia de a asigura participarea la programe de formare profesională pentru toţi salariaţii, conform Codului Muncii asigurând cheltuielile cu participarea la programele de formare profesională.

Participarea la formare profesională poate avea loc la iniţiativa angajatorului sau la iniţiativa salariatului, modalitatea concretă de formare profesională, drepturile şi obligaţiile părţilor, durata formării profesionale, precum şi orice alte aspecte legate de formarea profesională, inclusiv obligaţiile contractuale ale salariatului în raport cu angajatorul care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională, se stabilesc prin acordul părţilor şi fac obiectul unor acte adiţionale la contractele individuale de muncă.

Pe perioada participarii la cursurile sau stagiile de formare profesională salariatul va beneficia, pe toata durata formarii profesionale, de toate drepturile salariale detinute.

De asemenea, pe perioada participării la cursurile sau stagiile de formare profesională conform alin. (1), salariatul beneficiază de vechime la acel loc de muncă, această perioadă fiind considerată stagiu de cotizare în sistemul asigurărilor sociale de stat.

Salariaţii care au încheiat un act adiţional la contractul individual de muncă cu privire la formarea profesională pot primi în afara salariului corespunzător locului de muncă şi alte avantaje în natură pentru formarea profesională.

15.7. Contractul de ucenicie şi de adaptare profesională

Ucenicia la locul de muncă reprezintă formarea profesională realizată în baza unui contract de ucenicie la locul de muncă. Ucenicia la locul de muncă se organizează pentru calificările stabilite prin legislația în vigoare și pentru ocupațiile cuprinse în Clasificarea ocupațiilor din România, pentru care există standarde de pregătire profesională, respectiv standarde ocupaționale.

Formarea profesională realizată la locul de muncă în baza unui contract de ucenicie, se organizează la inițiativa angajatorilor, de furnizori de formare profesională autorizați în condițiile legii.

Statutul de ucenie îi conferă salariatului toate drepturile și obligațiile prevăzute de legislația muncii, de prezenta lege și, după caz, de legile speciale care reglementează acea ocupație.

Ucenicul beneficiază de dispozițiile legale aplicabile celorlalți salariați, în măsura în care acestea nu sunt contrare statutului ucenicului. In vederea formării profesionale a ucenicului, angajatorul are obligația să asigure ucenicului accesul la pregătire teoretică si practică, precum și toate condițiile necesare pentru ca furnizorul de formare profesională autorizat și coordonatorul să își îndeplinească sarcinile în ceea ce privește formarea ucenicului.

Pregătirea ucenicului se desfasoară în locuri de muncă care să permită dobândirea tuturor competențelor prevăzute de standardul ocupațional, respectiv de standardul de pregătire profesională.

Este interzisă utilizarea ucenicilor la prestarea altor activitați și/sau exercitarea altor atribuții în afara celor care au ca obiect pregătirea teoretică și practică conform contractului de ucenicie.

Contractul de ucenicie este un contract individual de muncă de tip particular, încheiat pe durată determinată, în temeiul căruia o persoană fizică, denumită ucenic, se obligă să se pregatească profesional și să muncească pentru și sub autoritatea unei persoane juridice sau fizice denumite angajator, care se obligă să îi asigure plata salariului și toate condițiile necesare formării profesionale.

Încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractului de ucenicie se fac în condițiile respectării reglementărilor Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, referitoare la ucenicie și la contractul individual de muncă.

Contractul de ucenicie se încheie obligatoriu în forma scrisă, în limba română, și se înregistrează în termen de 20 de zile la inspectoratul teritorial de muncă județean, respectiv al municipiului București. Obligația de încheiere a contractului de ucenicie, în formă scrisă, revine angajatorului. Anterior începerii activitații, contractul de ucenicie se înregistrează și în Registrul General de Evidenta a Salariatilor, care se transmite Inspectoratului Teritorial de Muncă.

16. Consideratii relevante cu privire la munca zilierilor

Activitatea desfășurată de zilieri a fost regmenetată prin Legea nr. 52/2011 privind exercitarea unor activități cu caracter ocazional desfășurate de zilieri, republicată, cu modificările și completările ulterioare precum și prin normele ulterioare de punere în aplicare.

16.1. Cine poate lucra ca zilier şi domeniile prevăzute de lege

Calitatatea de zilier o poate avea persoană fizică, cetăţean român sau străin, care are capacitate de muncă şi care desfăşoară activităţi necalificate cu caracter ocazional, pentru un beneficiar, obținând o remunerație. Conform legii, o persoană poate desfășura activități ca zilier numai dacă a împlinit vârsta de 16 ani. Prin excepție, minorii cu vârsta cuprinsă între 15 și 16 ani pot desfașura activitate ca zilieri dar numai cu acordul părinților sau al reprezentanților legali. Lucrătorii minori, respectiv minorii în vârstă de cel puțin 15 ani și de cel mult 18 ani desfășoară, ca zilieri, numai activități potrivite cu dezvoltarea lor fizică și cu aptitudinile de care dau dovadă, dacă astfel nu le sunt încălcate dreptul la dezvoltare fizică, mentală, spirituală, morală si socială, dreptul la educație, și nu le este periclitată starea de sănătate.

Beneficiarul de lucrări este persoana juridică, persoana fizică autorizată, intreprinderea individuală, intreprinderea familială, pentru care zilierul desfașoară activități necalificate cu caracter ocazional.

Raportul de muncă dintre zilier și beneficiar se stabilește în condițiile legii, prin acordul de voință al părților, fără încheierea, în formă scrisă a unui contract individual de muncă.

Activitatile cu caracter ocazional sunt activitatile care se desfasoară în mod întâmplător, sporadic sau accidental, care nu au caracter permanent.

Munca necalificată cu caracter ocazional se poate presta în următoarele domenii prevăzute din economia națională:
- agricultură, vânătoare și servicii anexe,
- silvicultură, cu excepția exploatări forestiere,
- pescuit și acvacultură,
- colectarea, tratarea și eliminarea deșeurilor nepericuloase,
- recuperarea materialelor,
- comerț cu ridicata al produselor agricole brute și al animalelor vii,
- activități de organizare a expozițiilor, târgurilor și congreselor,
- publicitate,
- activități de interpretare artistică,
- activități ale bazelor sportive,
- activități ale cluburilor sportive,
- activități de alimentație (catering) pentru evenimente.

16.2. Perioada maximă a muncii de zilier

Durata activității ocazionale care poate fi exercitată în temeiul prevederilor legii este de minimum o zi, corespunzător cu 8 ore de muncă. Durata zilnică de executare a activității unui zilier nu poate depăși 12 ore. Zilierul minor care are capacitatea de muncă va putea lucra 6 ore pe zi, dar nu mai mult de 30 de ore pe săptămână. Zilierul minor nu va efectua activitate în timpul nopții.

Chiar dacă părțile convin un număr mai mic de ore de activitate, plata zilierului se va face pentru echivalentul a cel puțin 8 ore de muncă. Niciun zilier nu poate presta activități pentru același beneficiar pe o perioadă mai lungă de 90 de zile cumulate pe durata unui an calendaristic. Beneficiarul nu poate utiliza zilieri pentru desfășurarea unor activități în beneficiul unui terț.

16.3. Registrul de evidenţă a zilierilor

Registrul de evidenta a zilierilor este un registru cu regim special, întocmit de catre beneficiar pentru a tine evidenta zilnica a zilierilor. Începând cu data de 25 iulie 2020, beneficiarii au obligația de a înființa, completa și transmite Registrul electronic de evidență a zilierilor, care se transmite on-line prin aplicația informatică „Inspecția Muncii“, după completarea acestuia. Registrele transmise conform legii se regăsesc în baza de date centrală a sistemului informatic aferent Registrului Electronic de Evidență a Zilierilor, organizată la nivelul Inspecției Muncii.

Beneficiarul sau persoanele împuternicite de către acesta completează în Registru, în ordine cronologică, în termenele prevăzute de lege, toți zilierii care prestează pentru acesta activități necalificate, cu caracter ocazional, cu următoarele date : nume și prenume, cod numeric personal sau alt identificator conform documentului de identitate al cetățenilor străini, cetățenie, data începerii activității, ora începerii activității zilierului, ocupațiea, respectiv denumirea activității desfășurate de zilier, număr de ore lucrate de zilier/zi, remunerația brută, respectiv suma aferentă remunerației brute/zi acordată, remunerațiea netă, respectiv confirmarea acordării de către beneficiar a remunerației nete către zilier, confirmarea participării la instruirea în domeniul securității și sănătății în muncă, precum și alte date prevăzute de lege.

Termenele de completare și transmitere a Registrului, sunt stabilite după cum urmează:
- zilnic, înainte de începerea activității fiecărei persoane care urmează să se afle într-un raport de muncă cu beneficiarul,
- lunar, pentru pentru celelalte situații prevăzute de lege.

Beneficiarul are obligatia sa inregistreze, in Registrul de evidenta a zilierilor, in ordine cronologica, toti zilierii cu care exercita activitati cu caracter ocazional.

Inspectia Muncii va centraliza la nivel national datele transmise Inspectoratele teritoriale de munca, pentru a monitoriza si verifica respectarea prevederilor legii.

16.4. Dreptul la retribuţie al zilierului şi negocierea dintre părţi

Pentru activitatea executată, zilierul are dreptul la o remunerație al cărei cuantum se stabilește prin negociere directă între părți, în condițiile legii. Cuantumul remunerației brute orare stabilite de părți nu poate fi mai mic decât valoarea/oră a salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată și se acordă la sfârșitul fiecărei zile de lucru sau la sfârșitul săptămânii.

Dovada plății remunerației se face prin semnătura fiecărui zilier în Registru. Pentru veniturile realizate din activitatea prestată de zilieri nu se datorează contribuțiile sociale obligatorii nici de către zilier, nici de către beneficiar. Plata impozitului pe venit datorat pentru activitatea prestată de zilier este în sarcina beneficiarului, având un cuantum de 16% calculat la remunerația brută.

Activitatea desfășurată nu conferă zilierului calitatea de asigurat în sistemele de asigurări publice dar acesta se poate asigura, opțional, la sistemul public de pensii, sistemul asigurărilor sociale pentru șomaj și la sistemul de asigurări pentru accidente de muncă și boli profesionale.

În situația producerii unui eveniment care are ca urmare accidentarea/decesul zilierului, beneficiarul este obligat să asigure cheltuielile necesare îngrijirilor medicale/înmormântării din fonduri proprii, în cazul în care evenimentul s-a produs din vina beneficiarului.